Eram într-o zi într-o sală de așteptare. Toată plină și înțesată cu părinți care așteptau să le iasă copii proprii de pe la activitățile sportive. Nu cunosc pe nimeni, nu socializez (ei na, nu socializez pentru că sunt sălbatică și selectivă, nu pentru că nu cunosc) așa că de cele mai multe ori eu sunt cu o carte în brațe încercând să nu aud ce se întâmplă în jurul meu ca să mai scap de vocea critică pe care o țin mereu pe-aproape. Uneori mă cufund în carte, alte ori îmi este greu să mă concentrez și sunt mai atentă la ce se aude în jurul meu sau la ce se vede. În ziua aceasta de care zic aici, eram cu mintea aiurea.
Aproape de mine pe o canapea era un tată cu un copilaș mic ce așteptau o soră sau un frate mai mare care era în una din multele săli din care se auzea ba muzică, ba câte o recomandare, ba râsete. Copilul mic își mai pierdea răbdarea, se mai plictisea, absolut normal și la vârste mai mari. Tatăl foarte atașat de telefon ignora copilul, na, poate așa era la ei acasă, ce mă interesa pe mine. Se pare că mă interesa dacă îmi tot fugeau ochii la cei doi. La un moment dat o mamă îl întreabă dacă copilașul are voie ceva dulce pe bază de zahăr. Tatăl a refuzat spunând că au eliminat complet zahărul din casă și primea o mare bilă albă de la mine, măcar în gândul meu și tot primea, dar a ținut neapărat să completeze spunând că trăiesc sănătos, lucru care mi-a sterpezit dinții ca atunci când mă gândesc cum o să mănânc eu corcodușe acre direct din pom imediat ce nu mai au sâmbure amar.
M-am bucurat, normal, cum să nu mă bucur că până descoperă zahărul și până ajunge să mănânce cu două mâini ale sale și dacă se poate chiar și cu două mâini de împrumut, copilul mic nu primește zahăr. Nu pierde nimic, zice și OMS că până la doi ani nu are nevoie de zahăr procesat. Are oricum la dispoziție următorii 98 de ani ca să recupereze acel zahăr.
Nu am putut să nu observ că în ultima vreme sunt mulți părinți care se ocupă de partea exterioară mai mult decât de cea interioară. Frecvent văd părinți care le pun copiilor peste căruț huse antiploaie și îi feresc de intemperii însă le fumează în nas fără nicio grijă față de sănătatea lor. La fel și cu mențiunea legată de zahăr, da, sănătate fizică pentru copil, însă cu un tată absent și lipit de telefon, total deconectat de copil, nu este o soluție câștigătoare.
Eu nu zic aici puneți-le în brațe punga cu cipsuri, dar fiți conectați la ei, că niciuna dintre variante nu ajută până la capăt. În final fiecare decide pentru sine și pentru copilul mic, doar că mi se încrețește părul de câte ori aud acest noi nu (insert orice) în timp ce alte obiceiuri nocive zburdă libere pe câmpie. Fiecare are alte standarde ale normalului, asta-i clar.
Am și eu prin jurul meu (aici sigur mă înjură câțiva) oameni adulți, părinți care sunt în stadiul în care merg la budă cu telefonul lipit de gete (sper totuși că folosesc hârtie igienică) și șad la masă cu familia cu ochii tot în telefon, dar se plâng că ai lor urmași în fapte și-n comportament sunt practic lichefiați pe dispozitivul performant.
Nu, nu sunt anti-telefon, nici anti-televizor, le-am eliminat din viața copilului exact ca pe zahăr, până la o recomandare. Încerc să mențin un echilibru deși uneori mă asaltează cu această nevoie de ecran, uneori ofer excepții, alteori refuz chiar dacă văd tzunami-ul cum se ridică în aer. Încerc doar să mă feresc de acest noi nu unele lucruri nocive în timp ce da multe altele la fel de nocive, dar normale pentru noi.
Text scris de Iulia Dumitrescu.