Învârteam în tigaie o quesadilla când aud pe fundal, de la sursa de zgomot pe care o aveam pornită, o doamnă care făcea paradă cu copiii săi: fata este aici, iar băiatul este în țara X, lucrează la o asociație de prevenție a bolilor. A spus cu mare mândrie ce face băiatul, unde este, cu ce ocupă, o mare realizare a vieții ei acest băiat și pe bună dreptate. În ochii săi de mamă avea un copil realizat care lucra într-un domeniu important într-o țară străină, civilizată, probabil avea și un salariu pe placul său. Însă fata? Cu ea ce s-a întâmplat? Ea a este doar “aici”.
Nu de puține ori mi-a fost dat să aud acest scenariu în care părinții menționează numărul de copii, însă îl etalează doar pe cel mai reușit din perspectiva lor. Cel care lucrează la bancă este cel lăudat, nu cel care pune faianță pe pereți. Fără să ia în calcul faptul că lucrători la bancă și buni sunt mulți și vor fi mereu, însă profesioniști care să monteze corect și bine o faianță, din ce în ce mai puțini, pe cale de dispariție.
De unde vine această diferențiere? Cum decide un părinte care este mai bun? Care a reușit în viață? Pe ce criteriu se bazează această diferențiere?
Fiecare om este unic și diferit de ceilalți. Fiecare om are propriul traseu în viață. Nu putem fi toți lucrători la bancă, așa cum nu putem fi toți muncitori în domenii în care se prestează munca fizică.
Eu spun că aceste diferențieri vin de la așteptări. Își pun speranțe, așteaptă ca cei în care investesc bani și timp să urce culmile succesului așa cum își imaginează ei în calitate de părinți, iar când nu se întâmplă treaba asta apare dezamăgirea. Ba uneori și învinovățirea copilului. N-ai fost în stare să fii avocat, uite câți bani am băgat în pregătirea ta.
Când nu își compară proprii copii, îi compară cu alți copii. În copilăria mea era o practică extrem de obișnuită. Pe lângă faptul că noi în casă eram trei frați și eram veșnic comparați unul cu altul, mai eram comparați și cu exteriorul, cu colegii de școală care luau note mai bune, cu vecinii care erau lăudați de părinții lor. De ce unul face și ceilalți nu, de ce unul poate și ceilalți nu. Nu se lua pe vremea aceea, în clasa muncitoare și needucată, în considerare aspectul talentului, ori a intereselor diferite. Nota era notă și tot ce conta.
Aș putea spune că am pretenții de la tinerele generații de părinți să schimbe aceste metehne, să își aprecieze copii așa cum sunt ei și pentru ce sunt ei și nu prin comparație între ei, însă asta ar însemna ca și eu să creez așteptări și să mă supăr când ele nu sunt realizate.
Poate ar ajuta în acest proces implicarea cadrelor didactice, care să le spună părinților cum au copii unici, deosebiți între ei și automat diferiți. Că nu au interese comune și nici abilități comune. Însă nici aici nu sunt șanse prea mari când aceleași cadre didactice împart copiii în buni și răi, cuminți și obraznici. Etichete.
Când o să aud părintele care spune cu mândrie că Ionel este avocat și ce problemă le-a rezolvat lor, dar Gigel este zidar și ce grătar frumos le-a construit, vă anunț și pe voi.
Text scris de Iulia Dumitrescu.