N-am putut sta prea mult deoparte de Raluca Feher și m-am întors la scriitura ei ca la un plasture pe care vreau să îl desfac deși știu că ustură. Pentru că așa este scriitura Ralucăi, ustură, doare, lovește acolo unde rana este mai adâncă. V-am convins că este de necitit? Citiți că poate mai vindecați câte ceva atunci când dați peste o rană care supurează.
Aș vrea să spun că romanul prezintă o poveste de dragoste, însă corect ar fi să spun că prezintă o încercare de a iubi. Este mai degrabă o carte de ne-dragoste. Pentru că cineva care nu știe să se iubească, nu știe să iubească, doar caută și încearcă în speranța că poate cineva îi va accepta toate defectele și îi va ține fluturii din stomac suficient de beți încât să nu îi vadă urâțenia și defectele.
Din fericire pentru experiența mea de viață nu am trăit relații amoroase abuzive. Nu m-a plesnit nimeni peste ochi, nu a șters nimeni podeaua cu mine în loc de mop, nu m-a înjurat nimeni, nu am fost jignită. Nu știu dacă este noroc. Norocul că măcar nu am atras genul acela de bărbați. Norocul că m-am îndrăgostit foarte devreme de omul care-mi este și acum alături. Norocul că nu am adăugat alte traume la cele deja existente. Cu toate acestea, carta asta tot m-a durut. M-a durut pentru toate femeile abuzate pe care nu le pot lua de o mână și scoate forțat din acele relații care le dor. M-a durut pentru toate mamele care au rămas cu încă o palmă pentru a oferi copiilor ocazia de a crește lângă un tată și a le arăta cum să fii obedient. M-a durut pentru toate familiile nefericite care au rămas împreună otrăvindu-se unii pe alții.
Cu toate că are un limbaj direct, dur, este o carte care se citește rapid, capitolele se înșiruie și se cer citite mai mult și mai repede, să fie descoperite și golite de conținut. Pentru că odată eliberat tot urâtul să crească de dedesubt relații armonioase și autocunoaștere, acceptare de sine și armonie în suflet.
Feher prezintă în Te iubesc, dar nu pe tine abuzul în toate formele sale. Abuzul fizic venit de la părinți, abuzul fizic venit de la un iubit, abuzul verbal, cel care te umilește până în măduva oaselor, abuzul psihic, cel care te aduce în pragul disperării, abuzul propriu din neiubire, abuzul celor din jur din dorința de te schimba să fii cum vor ei.
Pe alocuri cartea aceasta mi-a reamintit de cealaltă carte a Ralucăi Feher – Să nu râzi, dar și de cartea Petronelei Rotar – Orbi. Toate au în comun ne-iubirea.
Fragmentul meu preferat din carte:
I-a spus Marei că pare obosită și apoi i-a spus că nu doarme bine pentru că nu știe să trăiască bine. De fapt, nu are ce să caute binele în povestea noastră, ea, pur și simplu, nu a trăit niciodată. A fost închisă într-o matrice de gesturi, învățate, căpătate, ursul pe bicicletă făcând ture în ringul circului, întrebându-se de unde vin noaptea doruri de pădure și ce e aia o pădure.
Prizonier.
Când crești într-o închisoare, nu ai cum să-ți imaginezi libertatea.
Cân crești în întuneric, nu ai cum să-ți imaginezi culorile.
Când crești doar cu apă și scoverzi, nu ai cum să-ți imaginezi gustul de căpșune.
Sunt trei stări de conștiință, tridimensionale, bidimensionale și somnul fără vise, i-a spus soțul geolog al indiencei. 3D-ul se manifestă atunci când maimuța, bipedul, Mara noastră, colorează cu emoții ceea ce corpul simte și creierul raționează.
2D-ul apare atunci când dormim, corpul își pierde simțurile motorii și rămânem captivi între emoții și rațiune.
Somnul fără vise ne apropie de pietre.
Suntem îngropați în noi atât de adânc și fără ieșire, încât diminețile ne scot la lumină mai puțin noi, noi-Noi, Noi-Noi, mai mult cadavre de înecați, plutind cu fața-n jos, înecați de ape.
Suntem niște mecanisme, mai sofisticate, dar la fel de ușor de stricat ca un telefon sau pahar care îți cade pe jos.
