Mi-a spus recent un cadru didactic de la o formă de învățământ pre-școlar că nu au cum să nu primească copiii bolnavi pentru că nu au părinții ce să facă cu ei acasă. Bine, să îi trateze și să îi aline ar fi o variantă, dar na, sunt mai mult un impediment.
Textul de astăzi este un of al meu în jurul căruia tot roiesc de ceva vreme, voi generaliza cu toate că nu toți oamenii sunt așa cum zic eu, voi arăta cu degetul cu toate că fiecare are motivele sale întemeiate. Te rog nu citi dacă te simți lezat și înțelege că astăzi este despre mine și nevoia mea de refulare.
Cum este un copil mic bolnav? Necooperant. Pe lângă alte stări și trăiri pe care le are, însă în tot cazul la debutul unei boli nu este cea mai bună versiune a sa, așa cum de altfel nici eu adultul nu sunt atunci când nu mă simt bine. De ce îți dorești la clasă un copil cu care nu poți lucra, îmi este greu să înțeleg.
Apoi ce părinți nu își pot îngriji propriul copil bolnav? Aici sunt mai multe categorii. Sunt cei care pur și simplu nu au chef de miorlăieli și lamentări și preferă doar varianta roz, frumi și drăgu al propriei oglinzi pentru că greul este greu de dus. Însă sunt și părinții care sunt condiționați de job.
Deși concediul medical pentru îngrijirea minorului este legal și acceptabil până la vârsta de 7 ani, pe urmă minorul este capabil, abil și apt să se autoîngrijească, foarte mulți părinți evită acest concediu. Mai târziu plâng după el, când nu își mai pot lua, dar când îl au îl evită. Companiile, multinaționalele, cele organizatoare de team-building-uri, preocupate de ehilibrul între viața privată și viața profesională, toate având menirea de a crește randamentul angajatului în serviciul prestator, le ia cu leșin de îndată ce le anunți că se lasă cu un medical. Colegii te urăsc și îți doresc să mori pentru că i-ai încărcat pe ei cu task-urile tale, compania consideră că un angajat nu este multitasking, iar dacă este, este pe trend.
Prestam la una dintre aceste companii degrabă leșinătoare când una dintre colege întoarsă din concediu de maternitate își lua pe rând medical pentru cei doi copii ai săi și era mai mult pe acasă decât pe la birou. Short long story: a plecat foarte repede, nu înainte de a petrece mult timp prin ședințe cu șefi mai mici și mai mari care încercau să o facă să plece pentru că îi încurca.
Este un cerc vicios, au companiile explicații clare pentru care nu apreciază medicalurile, altele pe lângă lipsa empatiei. Nu vrea nimeni să te plătească pentru a-ți permite luxul de a fi bolnav, toți vor să-ți dai viața pentru banii pe care îi primești, dar acolo în câmpul muncii. Bine, să nu-ți dai viața chiar de tot pentru că ar fi nasol pentru ei pe urmă. Aici intervin taxele plătibile către stat, imposibilitatea financiară de a avea mai mulți angajați pentru mai multe cerințe, dorința de profitabilitate oricum, oricât. Un cerc vicios, cum ziceam.
Pe lângă toate acestea sunt angajații care nu au curaj să își susțină punctul de vedere. Nu vor să fie luați la ochi, nu vor să se pună rău cu șeful, am văzut ce înseamnă să te frece cineva când vrea, să pună presiune pe tine când tu nu știi ce să faci cu ea. Câți oameni au curajul să spună că este dreptul lor legal să aibă concediu medical pentru îngrijirea copilului lunar sau săptămânal, dacă este nevoie și dacă zilele care sunt limitate sunt încă acolo? Nu mulți. Acum ceva ani eu nu aș fi avut acest curaj. Pur și simplu îmi era teamă să confrunt oameni, voiam să fiu plăcută, să nu deranjez, să las loc de bună ziua. Și îi înțeleg pe oamenii aceștia care nu pot să spună, să vorbească, să își apere drepturile pentru că și eu am fost acolo.
Educația de acasă din păcate mai tare ne trage în jos și ne afundă decât să ne ajute să evoluăm, iar de școală nici nu se poate pune problema. Școala ne-a ajutat să fim mici roboței obedienți, în niciun caz nu ne-a pregătit pentru viață, pentru relații interumane și nu ne-a învățat nimeni să ne respectăm și mai ales să ne iubim.
Și ca să revin la începutul textului, da, este greu să lipsești des de la serviciu, să anunți mereu că îți iei medical să îți îngrijești copilul, să vezi șeful cum își dă ochii peste cap, să vezi colegii cum te privesc cu ură, însă de ce îți este greu să faci față tuturor acestor efecte ale unei decizii?
Meriți tot ce este mai bun pentru tine.
Articol scris de Iulia Dumitrescu.