A fost o vreme când era copilul foarte mic și apoi mai mare, dar tot mititel când atrăgeam spre mine toate babele dătătoare de păreri. Atrăgeam critici și grimase de dezaprobare. Și eu îmi doream atât de tare să fiu validată că fac o treabă bună. Că uite la mine cât sunt de epuizată și de plictisită și cât mi s-a atrofiat creierul de bebelușeală, dar fac o treabă foarte bună. Sunt aici pe metereze, n-am plecat pe câmpii și mai sunt și activă în fiecare moment.
Așa că oamenii își dădeau cu părerea. Am eu și norocul acesta de a locui într-un cartier profund îmbătrânit. Copilul meu era veșnic prea dezbrăcat, prea într-o parte, prea cu căciula în vârful capului, prea fără căciulă, prea cu pielea prea albă, prea cu orice. Pe de altă parte nici eu nu înțelegeam de ce văd alți copii prea îmbrăcați, prea cu căciulă peste ochi, prea cu glugă peste căciulă. Adică eram exact ca oamenii ăia care mă criticau vocal, doar că eu eram în sinea mea. Nu am mers niciodată să trag o mama de mânecă și să o întreb de ce naiba la 25 de grade copilul ăla are căciulă, glugă și îi mai lipsesc doar mănușile? Vedeam, mă minunam și mergeam mai departe. La rândul meu primeam aceeași dezaprobare.
Trăiam un cerc vicios.
Mă enerva să văd atâția copii înfofoliți în măsura în care mă enerva să primesc atâtea critici. Până în punctul în care am conștientizat și am zis stop. Gata! Nu mă mai interesează cine ce face atâta timp cât nu mă impactează pe mine. Îi văd pe alții cum nu îmi place mie, este în regulă, nu mie trebuie să îmi placă, așa cum nici noi nu e musai să fim pe placul altora. Între timp a mai crescut și copilul, a devenit mai puțin adorabil și apetisant pentru oamenii din jur și criticile s-au oprit, iar eu am refuzat să mai văd ce mă deranja. Auzeam rar și din ce în ce mai rar că nu are căciulă sau că este cu gâtul gol, că îi lipsește fularul sau mai știu eu ce imperfecțiuni vestimentare avea.
Lucrurile s-au liniștit.
Până de curând când în autobuz copilul și o doamnă în etate stăteau pe scaune față în față, moment care a reușit să îmi culce la pământ creierul rațional, să-mi adoarmă amigdala și să mă furnice toată pielea. În toate cele trei stații în care ne-am intersectat în autobuz trebuia să închei un fermoar la geacă, să așez o căciulă pe urechi, să așez căciula și pe urechea stângă, să ridic căciula de pe ochi, să închei o capsă la geacă. Să fac toate acestea pentru un copil trecut de cinci ani care nu este nici pe departe inadaptat sau cu lipsă de senzații. Am reușit cumva să-mi păstrez un calm aparent, să îi spun doamnei civilizat că este în regulă oricum și că ne descurcăm noi până la urmă. Dar doamna nu a fost mulțumită, s-a ridicat de pe scaun, a pus o mână pe copil și o mână pe căciulă și a așezat-o tacticos pe urechea descoperită. Acela a fost momentul în care am leșinat puțin pe interior.
În mod normal în perioada de glorie în care oamenii considerau că este normal să atingă după bunul plac un copil, le spuneam de fiecare dată că nu este acceptabil și nici normal. Între timp venind o pandemie, oamenii s-au mai înfrânat, nu toți că au mai fost episoade de scăpări, dar în general situația se calmase bine de tot. Așa m-am dezobișnuit și eu de a mai face educație unor oameni care probabil că își vor păstra obiceiurile toată viața. Acum însă s-a dat o luptă în mine între a spune sau a nu spune ceva, între a merge să îi așez doamnei căciula că parcă îi stătea strâmb, între a-i pune piedică la coborâre, mda, chiar și acolo am mers cu gândul. Am ales să ne uităm împreună, eu și copilul, urât la doamna care depășise limita, cumva sper că a înțeles mesajul.
Sper să fi fost doar o întâmplare și să nu reiau lungul drum al reeducării unor oameni care pot doar să sper că aduc ceva mai bun mediului în care se învârt și că alte mame nu vor mai fi nevoite să treacă prin procesul prin care am trecut eu. Dar stai, acela a fost un proces destinat mie, nu este nevoie să salvez alte mame, fiecare trebuie să învețe să vrea să se salveze.
Vă doresc un weekend fără căciuli, cu pomi înmiresmați și cu mult aer în plămâni.
Articol scris de Iulia Dumitrescu.