Cred că m-am bazat prea mult pe copiii și pe nepoții mei.

Adevărul este că în societatea aceasta în care trăim noi, bătrânii pe care îi avem în jurul nostru au moștenit sau s-au obișnuit cu proverbiala cănuță cu apă. Sunt bătrâni, pensionari, inutili societății și așteaptă distracție de la ai lor copii. Așteaptă să intervină cineva în plictiseala lor, să îi scoată din amorțeală. Abia pe la oamenii cu bani și cu posibilități materiale văd că fac lucruri în care nu depind de alții, dar asta și pentru că își permit și pentru că s-au educat diferit pe parcursul vieții. Ceilalți, cei care îngroașă pătura socială nu își permit vacanțe nici măcar aceea una pe an. Mulți au muncit o viață pe minimum pe economie și au ajuns cu o pensie înjumătățită, cu medicamentele aferente și traiul scump, este greu să își mai permită și distracție. Însă este greu să se și gândească la acest aspect al vieții. Cum ar fi să trăiești fiind fericit indiferent de vârsta pe care o ai? Cum ar fi să știi că pensionarea nu înseamnă o condamnare, ci poate chiar o renaștere? Mă gândesc că ar fi bine să ne educăm așa.

Însă dintre acești mulți, prea puțini s-au gândit să facă lucruri care să îi bucure și care să nu îi coste nimic. Nimeni nu se gândește la voluntariat. Nu tot ce înseamnă a fi voluntar presupune și suferință, pentru că înțeleg că este greu să vezi și să nu te regăsești în suferința altora. Toți vârstnicii pe care îi cunosc eu personal și cu care interacționez foarte des nu au nicio legătură cu cititul. Au tot felul de scuze și de motive pentru care nu pot citi, nu au nici abonament la o platformă care oferă filme și documentare și în mare parte urmăresc la tv posturi cu știri alarmiste. Nu au prieteni și nici o relație prea bună cu vecinii cu care împart strada sau blocul de zeci de ani. Le lipsește componenta socială, cea care dă un mare suflu vieții.

Mi-a plăcut într-un film văzut recent când Robert De Niro care interpreta un personaj pensionar, văduv și fără ocupație spunând că a fi pensionar presupune multă creativitate pentru a-și umple timpul zi de zi. Cum de altfel a presupus că a-și sufoca copilul și pe familia acestuia nu aduce nimic bun niciunora.

Mi s-a părut revelator filmul acesta. Un moment de luat cu mine în viață să știu cum să nu fiu la finalul ei. Să nu fiu acaparatoarea de vieți a celor care nu îmi sunt datori cu nimic. Sper totuși ca până atunci să ajungă și societatea noastră să schimbe ceva în direcția asta. Sper ca în treizeci de ani să existe opțiuni pentru pensionari astfel încât să fie eliminat pe cât posibil sentimentul de inutilitate.

Dacă nu, măcar să mă mut undeva cu soare blând tot anul și să beau apă cu lămâie având picioarele afundate în nisip fin ca praful de la carierele cu ciment.

Tu ce fel de bătrân vrei să fii?

Internul Robert De Niro :) - Ana are blog.

Articol scris de Iulia Dumitrescu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.