De câțiva ani mai arunc câte un ochi prin caietele nepoților mei care merg la școală. Au vârste diferite, unii sunt mai înalți decât mine, alții se pregătesc să meargă la școală și să intre în acest sistem prin care toți am trecut. Nu am putut să nu observ că unele lucruri nu s-au schimbat foarte mult față de perioada în care am fost eu la școală, adică multă vreme în urmă. Caietele încă sunt umplute cu roșu de învățătorii cei zeloși.
Este adevărat că eu nu am avut o relație bună cu școala în ansamblul ei, că mi-a fost greu și deși viața de adult mi-a dat ceva șuturi în fund, la școală nu m-aș întoarce. Nu fac parte dintre cei care își regretă timpul din copilărie sau din școală. Mi-am dorit să fiu adult și mă bucur că sunt. Nu scriu astăzi de pe picior de frustrare și nu arăt cu degetul acuzator. Este doar ceva ce am tot văzut și încă văd pe o perioadă mare de timp.
După ce am mai citit una-alta, am mai ascultat pe ici pe colo, îmi este foarte clar de multă vreme că arătatul cu degetul nu este educativ. Nu ajută!
Urmăresc recent un documentar, o completare a unei cărți pe care încă o citesc, va aduce în casa mea schimbări majore de organizare, voi prezenta peste puțin timp – însă voiam să spun că am văzut o profesoară care spunea că iubește să aducă bucurie în viața copiilor. A fost momentul în care am făcut legătura cu pixul roșu și cu gândirea autohtonă.
Sunt absolut convinsă că avem și noi profesori care gândesc astfel și care și acționează întocmai, însă această categorie este în minoritate, pot doar să sper că îi crește numărul până devine o normalitate.
Tot recent am citit – ceea ce mi-a întărit convingerea – că sublinierea greșelilor nu face decât să atragă alte greșeli după sine. Prea puțin se încurajează când se face ceva bine. Nu spune nimeni da ok, ai avut 5 greșeli pe care să le îndrepți, uite, astea sunt, dar iată și ce ai făcut bine. Partea asta cu bine este sărită de regulă.
De ce consider eu că este important acest aspect încă din școală?
De fapt încă de la naștere pentru că și noi acasă suntem obișnuiți să punctăm greșelile și mai puțin aspectele pozitive, iar pe măsură ce cresc mai tare îi tragem la răspundere. Este un comportament care se continuă în colectivitatea, la grădiniță, apoi la școală, noi nu ne oprim tirada acasă. Copii noștri sunt bombardați din toate părțile, Așa cresc, așa se formează, așa consideră că este normal. Apoi ajung în companii, în firme mai mici sau chiar multinaționale, ca simpli angajați sau ca șefi importanți în organigramă și merg pe același procedeu. Cum apare o situație, mai întâi se caută vinovații și abia apoi rezolvarea ei. Lucru care se vede și în politică la schimbarea guvernelor și a miniștrilor, cum toți care vin arată cu degetul spre cei care au plecat. Aspect pe care îl regăsim și în situațiile care au devenit glume cu instalatori/electricieni/muncitori/meșteri: dar cine v-a lucrat aici?
Ce este de făcut?
Altceva în afară de schimbarea gândirii? Schimbarea gândirii, cititul, informatul. Să scoatem pixul roșu și să evidențiem aspectele bune, pozitivismul. Schimbarea comportamentelor prin enunțarea clară a aspectelor pozitive. Cu ocazia aceasta aducem plus valoare în aspectul empatie, în înțelegere a celor de lângă noi.
Însă pentru toate trebuie mai întâi să lucrăm noi adulții cu noi pentru a ne putea influența moștenirea în mod pozitiv.
