Toate rețetele pe care le păstrez de ani de zile sunt legate de amintiri. Toate au emoții în spate. Toate trezesc în mine diverse sentimente și toate bune și frumoase, de aceea le și păstrez. Că doar nu aș vrea să mănânc sarmale cu cortizol, mănânc sarmale cu zâmbet. Zâmbesc eu, sarmalele sunt ocupate să fie înfășurate și înghesuite unele în altele.
Toate rețetele de care îmi aduc aminte au o istorie în spate. Pe unele le făcea bunica și s-au pierdut în timp când ea nu a mai fost, pe altele le făcea mama într-un fel anume când eram eu copil. Toate sunt emoții în stare pură.
Cu toate acestea nu am păstrat și nici preluat tot ce mă face fericită în materie de rețete culinare. Nu știu exact de ce refuz să le prepar, fie din lene că-mi par complicate, fie din dorința de a fi diferită și de a rupe lanțul familiar. Însă când am ocazia să le consum în familie, nu spun nu, nu doresc chiar atât de tare să rup acest lanț, cel puțin nu definitiv.
Nu îmi amintesc când a pornit tradiția aceasta a mucenicilor moldovenești, nu mai știu dacă îi prepara bunica sau nu, dar clar îi făcea mama, dar nu chiar an de an. Noi eram mai atașați de aceștia decât de cei cu zeamă. Astăzi nu refuz pe nici unii dintre ei, însă doar pe cei cu zeamă îi prepar și eu de vreo doi ani de zile. Opturi mari, rumene și unse bine cu miere nu fac, nu am făcut niciodată și nici nu am să fac vreodată.
Din fericire eu am ceva ce mulți nu au sau nu își permit: eu am bucătar personal. Eu și marile vedete ale lumii ne permitem bucătar personal, diferența este că eu pe al meu nu îl plătesc. Gătește din plăcere. Sau pentru că nu știe să spună nu iar eu profit. Discutabilă treabă, zic să nu aprofundăm.
Astăzi mucenici moldovenești a la soră-mea, că de aceea am eu bucătar personal care nu spune nu.
Să avem poftă!
Melcii ăia sunt tot mucenici, dar de mileniul 3 
La insistențele mele a apărut și un 8 
Articol scris de Iulia Dumitrescu.