Mă așteaptă cartea aceasta în bibliotecă cred că de mai bine de doi ani de zile. Am pus mâna pe ea până acum cred că de mai bine de 50 de ori. Am mutat-o, am pus-o mai în față, mai în spate, mai deasupra, poate, poate nu mai vine nicio altă carte care să îi ia fața, care să pară mai interesantă, mai pentru acum, mai că nu suferă amânare. Acum i-a venit rândul, am luat-o și o plimb pe unde mai citesc eu alături de suratele din teanc, toate cărți pe care le citesc în paralel.
Că tehnologia e bună și nu prea, știm toți.
Că nu e bine să ne expune copiii în mod îndelungat la ecrane, iar știm, cu toate că mulți îi lăsăm să lâncezească în fața vreunui telefon.
Eu am vrut să merg mai departe și să aflu și ce nu știu și mai ales ce spun specialiștii care au studiat, care au citit studii și ce spun studiile. Vă spun și vouă ca să țineți cont, să luați deciziile corect că nu își dorește niciun părinte să îi facă rău copilului cu bună știință, însă așa liniște este deodată atunci când se activează câte un ecran că mai că am umple casa de gadget-uri tehnologizate. Cel puțin eu una aș face asta dacă nu aș ști cât rău i-aș aduce copilului meu.
Dr. Kutscher definește nativii digitali ca fiind persoanele care au crescut cu tehnologia digitală, care tind spre un mod superficial de a procesa informația, schimbându-și rapid atenția, își pierd rapid concentrarea și au un autocontrol precar la toate acestea asociindu-se un comportament multioperațional.
Conform unui sondaj de opinie în rândul profesorilor legat de tehnologia în școli 90% dintre profesori consideră că tehnologia a creat o generație distrasă, cu o atenție limitată, 60% dintre ei consideră că a afectat scrisul și comunicarea directă, 50% consideră că tehnologia afectează gândirea critică și abilitatea de a face temele acasă, iar 76% dintre profesori consideră că elevii sunt determinați să caute răspunsuri rapide. Ceea ce am observat și eu la copilașii din jurul meu de diferite vârste. Copiii care merg la școală preferă să caute informațiile pe google și nu într-un dicționar sau alte surse tipărite de informare. Google este la îndemână, are răspuns imediat și informații adunate într-un singur loc. Un dicționar unde trebuie să dai pagină cu pagină, să cauți litera potrivită, cuvântul adecvat, poate aduce multă frustrare înainte să livreze soluția.
Nu doar că este în ordine să fii plictisit, plictiseala este uneori vitală pentru buna funcționare a creierului.
Nimănui nu-i place plictiseala, senzația aceea că nimic nu te distrează, însă se pare că a fi plictisit este sănătos pentru creier și cum toți ne dorim un creier sănătos este de la sine înțeles că până acum nu a pățit nimeni nimic de la puțină plictiseală. Dar ce faci cu un copil care vine și îți agasează neuronii că este plictisit și îți pasează ție responsabilitatea divertismentului? Nimic. Chiar așa: nimic. Îl lăsăm să se plictisească, lucrăm la toleranța la frustrare în același timp în care el se plictisește. Nu este responsabilitatea părinților să își distreze copilul din zi și până-n noapte. Însă atunci când ți-ai asumat rolul de entertainer de la nașterea copilului, este greu să spui stop, însă nu imposibil. Da vine cu revoltă, cu strigăte, cu emoții care se manifestă, însă sunt ale copilului și este absolut sănătos pentru el să le elibereze.
Multioperaționalitatea există, însă nu în mod conștient. Da, poți scrie un mesaj în timp ce conduci, însă în realitate ești atent doar la unul dintre cele două pe care le faci în același timp. Sau la ambele, dar pe rând făcând comutări între rețelele neuronale. Tare, nu? Și când ești pe laptop și la tv în același timp, faci aceste comutări în mod frecvent fără să îți dai seama, ai impresia că citești o știre în timp ce asculți o altă știre la televizor. Dar în realitate le suprapui. Citești puțin, asculți puțin, apoi iar citești. La final fie ai două știri separate fie o știre intercalată și suprapusă, adică o varză.
Pe internet nu știe nimeni că ești câine.
Este o anecdotă pe care autorul o povestește în cartea sa. Un câine se descria pe o platformă, își crease trăsături umanoide și chiar de top. Amicul lui tot câine citind îl atenționează că ce a scris nu este real și el este doar un câine. Așa este, dar când nu te vede nimeni și doar citește ce ai scris tu, nu știe nimeni ce ești, cum ești, cine ești. Exact așa cum se întâmplă cu toți escrocii din online care au un profil inventat și doar ei știu asta. Am scris despre acestea pe larg când am scris despre Escrocul de pe Tinder și despre mini seria Inventând-o pe Anna.
Am învățat de ceva vreme să pun o condiție în fața cererii de televizor: da, dar mai întâi fă ceva. Desenează, pictează la liber sau având model, strânge puzzle-urile și apoi da, te poți uita la desene. Sunt zile în care mă întreabă dacă se poate uita la desene și apoi completează că mai întâi va desena ceva, apoi va și decupa și va și lipi. Am trecut de la ceva simplu, la ceva compus, amânând timpul de ecran, lucrăm și la toleranța la frustrare în mod conștient, iar eu nu refuz solicitarea. Nu am oferit ecran până la vârsta de doi ani, nu am oferit programe de desene până la vârsta de 4 ani, am selectat și am oferit doar ce am considerat eu că este util și adecvat vârstei. De la 4 ani și jumătate am început să mergem la cinematograf, nu înainte de a trece pe la teatru și pe la opera comică pentru copii și teatru televizat. Am fost tentată să nu ofer ecran o perioadă mai lungă de timp, însă am înțeles că societatea în care eu funcționez nu se învârte după principiile mele și cum nu trăiesc în pădure deși ar fi minunat, este imposibil, am lăsat frâiele mai libere și am adus puțină detașare.
În concluzie am să spun ce am înțeles eu că ar trebui să le oferim copiilor în materie de disciplină: control. Deși pare că invadăm spațiul copiilor sau că nu avem încredere în ei, în realitate controlul parental exact asta oferă: intimitate și încredere. Cunosc mulți adolescenți minori care au rămas oripilați la ideea ca ai lor părinți să le cunoască parola la telefon. Nu concep posibilitatea ca ai lor părinți să le citească mesajele sau să urmărească pe ce site-uri intră. Problema aici nu este de încredere în propriul copil, ci de capacitățile sale redus dezvoltate de a face față anumitor informații pe care le văd sau citesc pe internet.
Succes în a pune limite sănătoase pentru un creier sănătos.
Articol scris de Iulia Dumitrescu