Eram în aeroport, așteptam îmbarcarea spre Bergamo. Eram cu nervii tensionați, era primul zbor al copilului, nu știam cum va fi, îmi doream să fi putut anticipa ca să liniștesc și nervii mei, mai ales că nu îmi place să zbor, nu îmi plac turbulențele, nici înghesuiala din avion, toată experiența în sine îmi displace.
În fața noastră o tipă care arăta foarte bine trăgea de un troler mic de mână. Era fit, era îmbrăcată simplu, dar cu gust, părul lucios tras cu placa, machiajul înlocuitor de mască. Chiar era frumușică. Atrăgea privirile celor din jur pentru că reușea cumva să îi țină pe toți la distanță. Fizic. Ceea ce nu era rău ținând cont de situația pandemică. Avea pe cap o pălărie lungă, lată și înaltă cât o săptămână de post. Adică părea interminabilă. Era o pălărie din aceea cu boruri ample, făcea concurență pălăriei de plajă doar că era bățoasă și dreaptă.
Un fel de umbrelă dar mai fancy. Dacă îi mai știți pe cei care vindeau pe marginea drumului încărcătoare și acte false, dar și umbrele care se puneau pe cap. Cam așa și pălăria aceasta, doar că mai mare.
Când tipa aceasta, căreia îi stătea foarte bine cu pălăria respectivă, s-a așezat pe scaun în zona de așteptare, a mai ocupat încă alte două scaune în stânga și în dreapta cu amplitudinea borurilor. Distanțarea era de doar un scaun, dar așa își făcuse mai mult loc.
Partea interesantă a venit în momentul în care ne-am îndreptat spre avion. În autobuz și-a dat pălăria jos. Știți toată distanțarea aceea care are loc în aeroport, pur și simplu ia o pauză în autobuz. Acolo este toată lumea grămadă.
Când urcam scările spre avion, am văzut că reapăruse pălăria. Nu putea fi ratată, cred că o vedea și turnul de control pe radar. Când a intrat în avion și-a înclinat capul să poată intra și pălăria. A avut loc undeva mai în față și pe dreapta, aveam vizibilitatea bună. Lumea era grăbită, voiau culoar liber ca să își ocupe locul să nu care cumva să se trezească cu el luat. Așa că și doamna a trebuit să se așeze pe scaun și să elibereze culoarul, moment în care pălăria i-a rămas deasupra scaunelor sprijinită pe scaunul din față și pe scaunul pe care îl ocupa. Nu i-a încăput pălăria între scaune. Știți, noi zburam cu low cost unde spațiul este atât de îngust că dacă inspiri mai puternic ai șanse să tragi pe nas mătreața celui din față. Mergeam în capitala modei, este adevărat, dar mai pe buget redus.
Mai greu a fost pentru duduie că pe lângă faptul că nu a putut să își țină pe cap pălăria, a mai trebuit să o depoziteze și în spațiul destinat bagajelor pentru că însoțitorii de bord nu i-au permis să o țină cumva prin jur probabil pentru că ocupa prea mult spațiu. La aterizare când toată lumea se grăbește și face coadă la ușă înainte ca măcar să se fi oprit avionul și înainte să se anunțe decuplarea centurilor, a trebuit să fac o mișcare de genul matrix pentru că reapăruse pălăria în peisaj. Capul mi-a rămas intact, drept dovadă că încă mai scriu și astăzi, iar alții m-au mai și văzut între timp.
De fapt eu voiam să vă zic să aveți grijă cu moda, uneori vă poate da bătăi de cap.
Las mai jos o scenetă memorabilă din Titanic Vals:
Articol scris de Iulia Dumitrescu