Mi-am pus copilăria în farfurie.

Mi-a arătat soră-mea la un moment dat că a făcut chiftele din cartofi și m-am transpus automat în copilărie. Chiftelele în casa noastră nu erau ceva comun, mai degrabă o raritate, însă când erau se terminau instantaneu. Deh, guri multe, compoziție puțină.

La un moment dat au intrat pe ușa bucătăriei aceste chiftele făcute integral din cartofi și doar cu câteva ingrediente pe lângă și de atunci n-au mai plecat, cu toate că le făceam tare rar. De când am plecat de acasă nici nu le-am mai gătit, dar nici nu le-am mai mâncat și mi se făcuse dor sau poftă de ele. Bine, nu mi se făcea nimic dacă nu îmi arăta soră-mea, că eu trăiam bine mersi în uitarea mea. Așa a trebuit să mă pun la treabă, să murdăresc vase și pe mine, să spăl vase, să stau lângă aragaz de m-am plictisit. Ceva groaznic, vă spun.

De fapt, nu este groaznic, chiftelele acestea se fac foarte ușor și dacă chiar voiam să scap repede le puneam în tavă la cuptor ca pe cele din dovlecel, însă eu m-am încăpățânat să le fac în tigaie.

Am fiert cartofii și i-am zdrobit ca la piure, dar nu chiar fin, am pus sare, piper, 2 ouă, 2 fire de ceapă verde, usturoi din belșug și o legătura anemică de pătrunjel. Le-am amestecat pe toate și m-am apucat să le formez ca pe chiftelele clasice când mai mari, când mai mici, când mai plate, când mai bombate, așa cum le stă bine unor chiftele dolofane. Și le-am încercat în toate variantele să văd care îmi plac mai mult, le-am pus în tigaia încinsă însă neunsă cu nimic, le-am tăvălit prin pesmet, am uns tigaia cu ulei, în toate variantele au ieșit bune tare.

Am făcut un sos tzatziki că nu mi-a venit să le las așa singure și golașe, iar combinația s-a dovedit a fi una de mare succes.

În momentul în care am mâncat am închis ochii și am deschis ușa bucătăriei de acasă. Eram acolo lângă dulapul pe care țineam bolul în care amestecam cartofii sfărâmați. Am privit faianța albastră de pe perete și am simțit liniștea unui cămin.

Acasă la ai mei era multă zarvă de obicei. Eram multe personalități diferite și neînțelese, însă uneori, rar, mai era și liniște. Ori armonie. Ori bună dispoziție. E drept că momentele acestea durau puțin, însă cu siguranță ele au existat.

Am închis ușa casei cu un zâmbet, am lăsat faianța în urmă, am plecat de lângă dulapul care mi se părea înalt, dar care acum mi-a rămas mic și m-am întors la sosul meu grecesc în casa mea, cu ai mei în jurul mesei unde personalitatea fiecăruia este acceptată.

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *