Când mă joc cu copilul sunt doar un actor netalentat, toate celelalte roluri sunt date deja.

Dacă ai impresia că joaca și jucatul cu un copil mic este ceva frumi și drăgu, astăzi vin să demontez acest mit. Asta în cazul în care nu cumva ești ahtiat după joacă, ai învățat să asculți conștiincios ordinele șefului tău direct și nu ai pic de imaginație proprie. Evident, exagerez.

În cazul meu, propriul copil din ogradă este scenarist cu normă întreagă. Are în minte toate replicile tuturor personajelor și trebuie să le respect întocmai pentru că altfel voi fi sancționată sau mustrată, după caz. Orice intervenție de-ale mele strică scenariul pentru că este lucru clar știut că am creativitatea pe fundul mării iar replicile mele l-ar face să plângă până și pe Adam Sandler care între noi fie vorba, nu e vreun spiritual.

Pe lângă scenarist, copilul mai este și regizor. Deh, cine m-a pus să le bifez pe toate pe listă. E ca și cum la maternitate imediat după ce s-a născut a venit CTC-ul aptitudinilor cu mapa în mână și a început verificarea. Scenarist avem? Avem! Regia este asigurată? Este, sigur că da. Și lista se lungește, dar eu adormisem că eram obosită și nu mai știu ce s-a bifat. Sau leșinasem, ceva pe acolo.

Am aflat între timp că pe lista aia era și insistența. Tare greșit moment să adorm mi-am găsit că na, iată, am pierdut insistența. Mami trebuie să treci cu mașina pe aici. Dar dacă trec prin fața clinicii ce are? Păi nu se poate. De ce? Pentru că nu se poate. Iată, case closed.

Și ia și joacă-te în parametrii preciși cu scenariul bine scris, cu un regizor riguros și cu un partener conștiincios.

Neuronul acela care se străduiește să își arate entuziasmul leșină din momentul în care aude: așa acum să zicem că tu…

Mai am un neuron care se tăvălește de râs când mă vede cum îmi scade nivelul energiei pe măsură ce jocul avansează. Eu de fapt cred că este drăcușorul ăla care se distrează pe seama mea că altfel dacă era neuron ținea cu mine și îmi mai dădea un boost de energie.

Mai este neuronul care mă adoarme în momentul în care sunt pacientă, băgată în pat, sub pătură, învelită până sub bărbie și tratată mai ceva ca la mama acasă. Mă simt în siguranță, îngrijită, predau controlul și mă ia somnul. Hey, mami nu dormi. Ce? Cum? Cine doarme? Doar n-o să recunosc acum că eram deja cu un picior pe tărâmul viselor. Dacă în mod normal nu îmi place să mă joc de-a doctorul pentru că eu mereu sunt pacientul bolnav cu zeci de mii de afecțiuni, ei, atunci, în momentul acela în care îmi spune să mă întind pe pat, accept orice boală își imaginează micul meu doctor că aș avea. Să zicem că îți cade și-un dinte. Ooo da, chiar te rog. Sooomn viiin!

Nu e ca și cum până acum nu aș fi bifat cu succes toate cărțile în care mă învață cât de benefic este jocul cu copilul, câte aptitudini deprinde prin joacă, câte supărări se demontează și câți nervi se destresează. Că doar văd și în studiu live pe un singur subiect supus cercetării. Însă până acum nimic nu m-a motivat să mă și entuziasmeze. Ooo da, când este jocul nou sau jucăria nouă, imediat mă prind în joc și sunt motivată fix…un joc. Apoi copilul vrea să se joace același joc iar și iar și iar pentru că are nevoie să și-l integreze și să îl înțeleagă, îl stoarce din toate unghiurile, iar neuronii mei sunt de multă vreme leșinați și resuscitați de mii de ori. Nici nu mă mai gândesc la faptul că sunt jocuri pe care le joc deja de niște ani. Aceleași scenarii, același regizor, decorul sau recuzita se mai schimbă uneori spre deliciul meu.

Hai, gata pe ziua de azi, mă așteaptă un macao.

Am obosit!" - ce înseamnă de fapt aceste cuvinte pronunțate de o mamă -  Fasingur

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *