Nu am locuit niciodată în chirie. M-am născut în orașul acesta care pe cât îmi este de drag, pe atât de tare îl detest, trăiesc zilnic o antagonie care uneori mă acaparează, alteori nu. De acasă de la ai mei m-am mutat direct în casa noastră de la înălțimea de zece etaje într-un bloc construit înainte de anii ’90. Este adevărat că în facultate tânjeam și eu să stau în cămin pentru că vedeam libertatea, petrecerile și lipsa supervizării parentale, cam așa cum unii dintre ei ar fi dat căminul pe confortul de acasă.
Fac parte din categoria celor care s-au împrumutat la bancă, pe toată durata vieții de adult matur și funcțional, până aproape de vârsta de pensionare iar returnarea creditului va fi cu plus 15% față de finanțare. O mulțime de timp, o mulțime de variabile, o mulțime de necunoscute și mulți bani. Între timp m-am gândit de mai multe ori dacă nu cumva ar fi fost mai bine în chirie, să mă mut acolo unde îmi mut si job-ul și să nu mai facem până acasă mai bine de o oră, să nu mai pierdem atât de mult timp pe drum. Adevărul este că eu sunt foarte comodă. Ideea mutatului dintr-un loc în altul m-a speriat dintotdeauna. Împachetat, despachetat, cutii, genți, valize, praf, mutat, loc nou. Mai ales că după ce ai și copil și merge la grădiniță, ba chiar școală nu cred că îi face așa bine să îl tot muți la câțiva ani, să nu aibă niciodată un loc stabil și prieteni pe termen lung cu care să interacționeze la joacă.
Am urmărit în ultimii ani știri cu titlu mai degrabă negativ despre cât de pasionați sunt românii să devină proprietari și mai ales că suntem țara cu cei mai mulți proprietari pe cap de locuință. Da, este se pare o practică a noastră ce tinde în viitor să fie schimbată tocmai din cauza acestei insistențe că vesticii sau occidentalii sunt mai puțin proprietari și mai mult chiriași. Adevărul este că noi nu suntem nemți și nu ne schimbăm job-ul chiar la fiecare 6 luni, deși generația foarte tânără a început deja să practice un fel de leapșa a locurilor de muncă. Nu suntem nici americani unde cetățeanul de rând se descurcă pe cont propriu și se pensionează doar atunci când își permite financiar, deci viața este mai mult despre muncă și câștig și mai puțin despre a trăi și a simți.
Ce suntem noi?
Suntem câte puțin din fiecare, cu multe influențe. Cei mai mulți încă vor să fie proprietari, să aibă locul propriu unde să se simtă acasă și în confort. Alții sunt mobili și solitari și le place să se mute după job și nu să mute job-ul după casă.
Am cunoștințe care stau în chirie și se mută frecvent în speranța că găsesc acel loc care îi fac să se simtă cât mai acasă, dar am și foarte multe cunoștințe care sunt sau își doresc să fie proprietari.
Eu personal nu văd ca fiind ceva negativ faptul că ne dorim să fim proprietari. Abia mai înflorește puțin afacerea imobiliară. Iar atâta timp cât spațiul ne permite, prețurile ne permit, salariile ne permit și nu prea, putem fi proprietari. Din păcate a fi proprietar te leagă de o bancă de cele mai multe ori și automat te face vulnerabil, cauți stabilitate, un job călduț și începi să pierzi curajul de a face mișcări importante în viață. Când mai vin și copii în viața ta, devii și mai vulnerabil pentru că responsabilitatea crește preponderent cu vârsta copilului și cu ceea ce îți dorești să îi oferi. După copil prea puțini oameni mai sunt dispuși să facă schimbări drastice în cariera lor.
Din când în când la o anume perioadă de timp mai apare câte o știre în care ni se prezintă cu aplomb cam cum a crescut piața imobiliarelor și cam câți oameni și-au achiziționat o locuință în ultimul an, în ultimi cinci ani sau chiar în ultimii zece ani. Foarte bine, să evolueze. Când nu evoluează avem știri alarmiste că a scăzut piața imobiliarelor, deci e nasol cum ar veni.
Eu dacă aș avea bani mi-aș cumpăra câte o locuință în fiecare țară în care îmi place să călătoresc. Mi-aș construi o cabană mică lângă o apă, să ies cu picioarele în nisip când deschid ușa dimineața și să simt aerosolul de pe șezlongul personal.
Deci, trend sau dorință?
