Am perioade diverse în an în care mă cuibăresc sub pătură și stau. Aștept să treacă o boală, aștept să treacă un weekend, să se mai dezghețe afară, să se mai încălzească în casă. Aștept să simt speranță, să treacă frica. Am învățat în ultimii doi ani să nu mă mai las acoperită de frică deși ea mă vizitează frecvent. Sunt atât de multe momente în care simt nevoie să simt dinainte, să știu, să fiu sigură. Oare începe războiul? Oare criza aceea financiară a început deja? Scumpirile pot urca mai mult de atât? Cât va dura până ce nu voi mai primi factură de curent de la două companii? Oare de data aceasta scap de infectare? Cum să îmi protejez copilul cât mai bine? Țara aceasta mai merită să investesc în ea? Îi ofer spațiu, timp, ani și bani și îmi dă în schimb multă dezamăgire. Oare este un moment bun să emigrez?
Multe întrebări cărora aș vrea să le știu răspunsul ieri ca să pot decide azi ce fac mâine și să se întâmple întocmai ca să nu ma deturneze din bula pe care mi-o creez sârguincios.
Tot în ultimii doi ani am învățat mai ales pe propria mea piele că atunci când mă concentrez foarte tare pe să nu se întâmple și pe vai eu să nu pățesc asta, fix atunci se întâmplă, exact când mă concentrez foarte tare pe să nu se întâmple. Nu pot schimba eu lumea, nici nu cred că vreau să o fac chiar dacă aș putea, lumea este greu de mulțumit.
Astăzi este pentru mine o zi de stat ascunsă, cu pătura peste cap, să îmi fie cald și să am doar nasul la aer. Să deschid fereastra să intre gerul în casă în timp ce eu stau ascunsă acolo unde nu mă atinge frigul. Realitatea este alta totuși. Eu am pătură destul de subțire pentru că aștept să găsesc pilota aceea care îmi va ține atât de cald încât să nu mă mai intereseze că noaptea am în casă chiar mai puțin decât cele nouăsprezece grade de pe timpul zilei. Am zile pline cu joacă pentru că avariile la căldură și apă au reușit ceea ce încă nu a făcut valul de pandemie: au băgat grădinița în izolare până la remediere. Or să îmi crească rădăcini stând în casă pentru că probabil vârsta avansată mă ține pe loc cu câte un junghi. Chiar aș putea să spun în aceste condiții că greva mijloacelor de transport în comun chiar nu mă afectează. Oricum după zece ani de muncă mai mult sau mai puțin întreruptă, acum am metroul la scară. Supra-aglomerat în plin val pandemic, dar nu ne încurcăm în detalii de genul.
Am eu impresia că o porție aburindă de paste fundiță cu lapte și coajă de portocală mă vor scoate de sub pătura, fie ea și imaginară și mă vor încălzi până în vărful degetelor chiar și la nouăsprezece grade.
Să fiți bine și să fiți sănătoși
.jpg)