M-am nimerit toată săptămâna la grădiniță când iau copilul cu o bunică ce așteaptă să ia nepoata. Genul acela de bunică ce își dorește ca soarele să se rotească în jurul ei, chiar dacă el stă pe loc. Nu știți cum este? Eu știu. Este bunica ce nu a avut parte în viața ei de suficientă iubire cât ar fi avut nevoie începând din propria copilărie de la părinți sau cei care au crescut-o și îngrijit-o. Apoi s-a căsătorit iar soțul nu i-a arătat suficientă iubire cât ar fi avut nevoie să umple golul din copilărie pentru că nici el la rândul lui nu a fost învățat să iubească. Căsătoria este o datorie și mai puțin o emoție. Apoi a avut proprii ei copii, slavă Universului că a avut copii. Abia acolo s-a simțit iubită și adorată pentru că mama este Zeiță pentru propriul copil asta până în ziua în care deși căsătoria este o datorie, chiar și propriul copil s-a căsătorit cu nenorocita aia sau cu nătărăul acela. Ea a rămas neiubită și neconsolată până în momentul în care au apărut nepoții care pot umple acel vid nesățios. Văd acest tip de bunică peste tot în jurul meu, evident că sunt și excepții, dar din păcate acolo se încadrează, la excepții.
Da, este ok să nu fiți de acord cu mine.
Bunica aceasta într-o zi discuta cu un tată căruia îi spunea cum procedează când copila refuză ce îi propune sau are momente de împotrivire. Tati pentru că te iubește foarte mult m-a rugat pe mine să vin să te iau de la grădiniță. Tati pentru că te iubește foarte mult m-a rugat pe mine să îți spun să îți pui căciula. Și încă vreo trei exemple cu tati de am crezut că bietul om este văduv sau ceva. Până în ziua în care a avut nevoie să afle ceva și a sunat-o pe Cris. Cine este Cris? Întreabă nepoata. Mami a ta, răspunde senin bunica. Deoarece tati te iubește, iar Cris trebuie să știe lucruri (da, dialogul din capul meu).
În altă zi o îngrijitoare de la grădiniță i-a spus că fetița este foarte veselă. Normal, pentru că a venit mămăița să o ia, a răspuns bunica cu multă mândri în glas. Și atunci, atunci a fost momentul în care mi-am dat seama că bunica este acel personaj care roiește în încercarea de a umple un gol.
Nu știu când și-au pierdut oamenii abilitatea de a iubi și de a arăta emoție, sentimente, dragoste necondiționată, însă este clar faptul că a le reînvăța pe toate pe cont propriu nu este atât de ușor pe cât tinde să pară. Este ca și cum ai învăța organismul să răspundă la comenzi pe care le-a uitat complet sau pe care nu le-a avut niciodată. Este un proces lung, greu și dureros cu satisfacții majore la final. Dar, cumva am uitat ceva ce pare să fi fost natural, sau măcar așa ar fi trebuit să fie. Cineva la un moment dat a rupt acest lanț și a zis eee ia că este prea multă iubire aici, gata de azi părinții își pupă copii doar în somn ca aceștia să nu știe că sunt iubiți că altfel li se urcă la cap. Și așa au crescut generații întregi de oameni scindați, ciungi și betegi emoțional.
Nu spun că bunica din poveste poate a fost una din mamele acelea castratoare emoțional și că poate în calitate de mamă nu a avut ce să ofere mai mult decât a primit la rândul său, însă este foarte posibil să fie și asta. Însă de atunci îmi tot roiește în cap întrebarea și nu-mi dă pace: oare a cărui părinte este mamă această bunică?
