Nu îmi iese de fiecare dată, dar eu tot încerc.

Nu îmi iese să fiu zen când mă izbesc de impolitețe. Abia îmi iese să rămân în papucii mei, să nu fiu tăioasă, să îl las în plata lui, chiar dacă încep să clocotesc. Câțiva pași mai încolo se oprește și oala sub presiune și nu mai țiuie în urechile mele.

În ultima vreme parcă plutește o atmosferă sumbră apăsătoare ca un nor cenușiu care prevestește o ploaie strașnică. Se văd fețele triste și de sub măști. Oamenii sunt mai nervoși, mai încruntați, mai fără răbdare, mai repeziți. Nimeni nu zâmbește pe nicăieri.

Oameni sunt deranjați de râsul altora, sunt oripilați. Râdeam într-o după amiază eu și copilul într-o stație de autobuz. Nu făceam zgomot foarte mare, în tot cazul în București nu poți întrece orașul la zgomot orice ai face. Dar făcusem noi ceva împreună și ne amuzase și râdeam, îmi făcea bine să aud râsul acela clar de copil și să văd fața înveselită, mai ales în cartierul gri în care trăiesc eu. Oamenii din jur se uitau la noi într-un mare disconfort. Nu s-a gândit încă nimeni să fie deranjat verbal de râs, dar fața lor arăta clar un mare disconfort. Oamenii sunt atât de deznădăjduiți încât râsul face rău, deranjează, poluează fonic.

Să fii politicos și să zâmbești chiar și pe sub mască nu destinde pe cel cu care interacționezi, parcă mai tare îl irită. Nu ești ca el, sigur tu ai o problemă.

Într-o zi la poștă i-am zis doamnei de la ghișeu un voios bună ziua, mi-a răspuns foarte deranjată cu bună seara pentru că este întuneric, deci este seară. Era ora 16 și abia începuse să se întunece. Nu am dezbătut diferența dintre ora de iarnă și ora de vară, fusese suficient că îmi explicase cum este cu bună seara și am lăsat așa să nu îi sară și mai tare capsa. Asta este ceva nou la mine, să las așa și să nu mai sar ca arsă să te conving că realitatea este asta pe care o perorez eu.

Aseară la bancă unul dintre ATM-uri nu funcționa, însă din fericire cineva se și ocupa de el, ceea ce însemna că eu aveam să rezolv ce aveam de rezolvat. Abia reușisem să mă opresc să mă lămuresc de ATM că domnul care meșterea la el s-a întors spre mine și mi-a lătrat spus să nu aștept că este defect. Cum aveam căciulă și nu se vedea că aș fi și puțin blondă, am zis să scot la suprafață acest aspect și l-am întrebat dacă are idee în cât timp se rezolvă. Cred că dacă omul acela ar fi putu să mă spulbere de pe trotuarul din fața băncii cum face Thor prin filme cu ciocanul lui, sunt convinsă că nu ar fi stat pe gânduri. Păi lucrez la el, nu se vede? Aș fi putut să îi spun că de la înălțimea mea se vede că se joacă, ori că îi place să scoată multe chitanțe din ATM, dar că și lucrează nu se vede, pentru că nu are nicio pancartă pe care să scrie mare și vizibil: lucrez. În schimb i-am spus că sunt convinsă că lucrează, însă eu întrebam dacă poate estima în cât timp va fi gata. Nu a știut să îmi răspundă și probabil că nu îmi răspundea nici dacă știa pentru că era vizibil deranjat de orice îl deranjase înainte.

Oamenii nu sunt doar triști, mai sunt și nepoliticoși. Vânzătoarele ceartă clienții în magazine, doamnele de la poștă încearcă să te convingă că este vina ta că îndrăznești să folosești acele servicii, șoferii te claxonează pe trecerea de pieton – atunci când nu te calcă- pentru că îndrăznești să traversezi când ei se grăbesc sau sunt neatenți la volan. Toți oamenii aceștia sunt exploatați la rândul lor și sunt în locurile pe care probabil le urăsc însă nu au alternativă sau dacă au nu o văd. Este un cerc care se repetă și din care nimeni nu pare să știe sau să vrea să iasă.

Și nu aș zice în acest moment că pandemia ne-a făcut așa cum suntem azi. Pandemia doar ne-a arătat calea pe care să ne așezăm și noi am luat-o drept proprietate personală. Pandemia doar a grăbit puțin lucrurile. Pandemia doar a scos la suprafață ceea ce exista deja în fiecare dintre noi. Pandemia ne-a testat abilități pe care le aveam și de care am uitat. Într-un fel ciudat, ar cam trebui să îi mulțumim pandemiei din unele puncte de vedere. Ne-a pus degetul pe intoleranță, pe ură, pe nervozitate, pe frică (pe mine aici m-a atins cel mai tare), iar cei care încă sunt întregi la minte după atâtea valuri pandemice încep să fie numărabili.

Zâmbește acum, nu te costă chiar nimic. Și dacă nu îți vine și nu ai chef și nu ai motive, forțează-te. Îți va aduce ceva bun, garantez că nimic rău.

LECȚIA DE PSIHOLOGIE: CUM FACEM DIFERENŢA DINTRE UN ZÂMBET FALS ŞI UNUL  REAL? » Dambovita Reality News

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *