Am început să citesc cărți de parenting după ce s-a născut copilul meu, mai mult din frică decât din dorința de a fi informată sau în pas cu timpurile. Eram atât de concentrată să nu repet greșeli, să nu cad în deznădejde și să nu văd cale de ieșire, să arăt că eu pot. Să demontez acel ai să vezi tu când vei avea copiii tăi că nu e așa cum spui acum. Să îl dobor pe prima palmă este mai greu de dat, dar pe urmă restul vin ușor. Frica m-a făcut să mă informez, să fiu alertă, să mă storc ca pe un mop zdrențuit de la atâta folosire și să nu cedez.
Fiecare carte din aceasta care avea menirea de a mă ajuta să fiu o mamă capabilă, aptă, iubitoare, empatică și mai ales corectă, mi-a adus în primul rând cunoaștere pentru mine în corpul meu și în capul meu.
Am mai zis eu pe aici că am înțeles din cărțile de parenting mai multe lucruri despre adulți, decât despre copii pentru că am recunoscut tipare și am înțeles mecanisme.
Cum să fii o mamă/fiică bună este o carte destinată în principiu fetelor adolescente și mamelor de fete adolescente care aduce în prim plan intuiția feminină. Este prima carte de acest gen pe care eu o citesc. Am citit mult despre psihicul uman, despre creier, despre știință și neuroștiință, despre a fi prezent în viața copilului și în momentele petrecute cu el, dar despre a beneficia de ce oferă intuiția în a crește corect și echilibrat un copil, n-am mai citit până acum.
Este o carte scrisă în tandem mamă-fiică cu exemple personale și din lucrul cu oamenii, cu experiențe din experiența de psihoterapeut a lui Sil din mulții ani de lucru cu oamenii.
Partea scrisă de Eliza cred că merge citită de fete cam de pe la vârsta de 13 ani, atunci când încă nu s-a declanșat uraganul, însă nici nu mai este prin preajmă copilul drăguț și simpatic la fiecare pas. Și da, cred că așa cum este o carte scrisă în tandem, este și o carte ce poate fi citită în tandem. Pentru că fiecare, atât mamă cât și fiică, află câte ceva despre cealaltă. Mai ales în cultura noastră unde am fost învățați atâția ani să ne băgăm emoțiile sub preș, unde plânsul este rușinos, iar vulnerabilitatea este o prostie. Cred că ar trebui să știe și copiii noștri că și noi adulții avem sentimente ce ies la suprafață atunci când simt nevoia să o facă. Și mie îmi vine să țip, să bufnesc, să înjur când simt nevoia să scot din mine emoții care mă macină. Este adevărat că eu am și mai mult autocontrol decât un copil aflat în plină furtună emoțională.
Am înțeles de mult că dialogul sincer și corect este drumul spre o relație echilibrată și este ceea ce susțin și autoarele în cartea de față. Am înțeles că pedepsele sunt o formă de control – poate informația aceasta ajunge la cât mai mulți părinți și la cât mai multe cadre didactice care încă practică cu succes pedeapsa în corectarea comportamentului. Adică au un fel de căței pe care îi dresează. Au fost cuminți primesc recompensă, altfel nu primesc și cățelul știe ce comportament îi aduce recompensa. Exact așa este și la copii și funcționează până la un punct, apoi ne plângem de ce fel de tineri sunt acum în societate. Ei bine, noi îi ajutăm să ajungă așa cum apoi nu ne plac. Scuzați analogia cu patrupedul, patrupedul nu are nicio vină în această discuție.
Am mai înțeles că trebuie să ne dăm jos vălul de la ochi și să vorbim deschis cu copilul despre corpul său și despre modificările ce apar pe măsură ce crește. Asta spuneam și aici legat de ce informații oferim și de la ce vârste. Nu ar trebui să mai considerăm ca fiind rușinos să pronunțăm cuvinte care au legătură cu organismul nostru.
Noutatea acestei cărți pe lângă faptul că face foarte mult trimitere la intuiție (nu dezvolt acum, pentru că voi reveni cu un alt text doar despre intuiție), este trimiterea pe care o aduce către Eckhart Tolle și despre scrierile sale legate de starea de prezență. Starea de prezență coboară vălul de pe ochi, oferă o atenție sporită și ne ajută pe noi mamele să vedem dincolo de strat, să vedem substratul, emoția, frica, neliniștea. Copii au multe astfel de emoții și trăiri și nu sunt mofturi, sunt temeri pe care nu știu să le exprime sau sentimente cărora nu știu să le facă față.
Încă o dată mi s-a confirmat faptul că basmele sunt deschizătoare de drumuri, mă bucur că nu am citit degeaba Psihanaliza basmelor, deși mie încă nu îmi plac basmele, îmi plac poveștile acestea moderne și colorate și pline de fantezie, însă ofer Cezarului ce-i al său și nu dau basmele deoparte, noi chiar am început să citim variantele originale în detrimentul celor distorsionate de la Disney.
Sper să vă fie cu folos ideile lăsate de mine aici, cu toate că eu recomand să citiți cartea pentru a avea propriile voastre idei.
