Am zburat pentru prima și singura dată cu avionul acum foarte mulți ani pe o rută internă. Bine, mult spus zburat, eu doar am stat liptă de scaun și avionul și-a văzut de treaba lui. Soțul meu care nici măcar nu îmi era soț pe vremea aceea a auzit timp de o oră întreagă toate glumele cu și despre prăbușiri. Am excelat în ale companiei, știu. Era pe vremea când la bordul aeronavei se servea un orice chiar și pe rute foarte scurte. Adică demult tare maică.
De atunci încoace am ales drumul mașinii. În lung și-n lat cu mașina. Îmi place confortul mașinii, îmi place că pot alege unde să mă opresc, cât să stau, să mă abat de la traseu, să admir munți, să mă bucur de apă, să mă topească anticiparea cu fiecare km consumat. În tot cazul, eu sunt doar pasager. Unele drumuri au fost lungi tare, pe altele le-am făcut dintr-o bucată, pe altele le-am spart în mai multe nopți dormite prin diverse localități. Uneori mi se pare și mie lung drumul și parcă aș vrea să ajung mai repede, însă nu m-am gândit niciodată ca avionul ar fi o opțiune pentru mine.
Mă omoară așteptarea.
Pentru a prinde un zbor de la 7 și jumătate dimineața, că altă opțiune nu era, s-a dat trezirea la ora 4 și jumătate. Nu știam cum avea să fie cu trezirea aceasta atât de matinală și nici cum ne vom mișca în aeroport. Primul zbor cu copilul. Am avut inima pe sistem de tobe turbo că nici de dormit n-am apucat să dorm cine știe ce.
Copilul s-a trezit ok, am încercat să asigur un mic dejun rapid ca să aibă energie și să reziste timpului de așteptare. Spălat pe dinți, un pipi, o reasigurare că avem tot ce ne trebuie și am ieșit pe ușă. Am mers cu mașina până în parcarea din apropierea aeroportului unde am și lăsat-o pe toată durata deplasării noastre.
Parcarea pe zi costă 20 lei, compania asigură transport către și dinspre aeroport cu mașinile lor. Pentru noi a fost opțiunea cea mai bună mai ales că uneori un singur drum cu uber-ul din Dr Taberei și până la aeroport a costat și 95 lei.
În aeroport nu am prins aglomerație prea mare, pe la unele puncte am avut prioritate fiind cu copilul, am avut toate actele pregătite din vreme așa că nu am pierdut timp cu căutatul lor. La ora 6 și jumătate deja așteptam îmbarcare, iar jumătate de oră mai târziu eram în avion. După un zbor zdruncinat de 2 ore și jumătate am aterizat pe aeroportul din Bergamo.
Ne-a încurcat foarte tare ora aceasta matinală. Nu spun că niciodată nu voi mai proceda așa pentru că nu am de unde să știu. A fost unicul zbor disponibil, la altă oră nu era avion către Bergamo, ci către alte regiuni ale Italiei. Această trezire a debusolat copilul. Cu ocazia aceasta am testat și eu cam care îi este rezistența. Oboseala amestecată cu entuziasmul, cu plictiseala așteptării, cu nerăbdarea au scos la suprafață niște agitație. Nu grav și de necontrolat, dar a fost suficient cât să mă deturneze pe mine care nu sunt fană zbor, mai ales într-un avion cu turbulențe. Și oboseala și-a spus cuvântul în momentul în care am urcat în mașină la destinație că al meu copil a lăsat în urma-i un nor de somnic.
Am încercat să ușurez timpul de stat pe scaun. Cu toate că în mașină petrecem mult mai mult timp decât pe scaunul din avion, avem totuși mai multă autonomie. Copilul are în juru-i mai multe jucării, creioane colorate, cărți, plușuri, o gamă variată de distracție, cântăm, jucăm jocuri, ascultăm muzică, urlăm dacă asta ajută. Aici fiind cu audiență am încercat să ne desfășurăm cât mai în liniște posibil și să nu deranjăm oamenii care nu au nicio vină că în avion sunt și copii mai mici sau mai mari.
Așa că am avut elementul supriză, o revistă cu stikere care în cazul nostru se bucură de fiecare dată de mare succes, noutatea constând în însăși stikerele care pot fi lipte în fel și chip. Am completat meniul cu o carte de colorat și creioane gata ascuțite și o tabletă cu creion magnetic pe care desenăm tot ce ne trece prin cap și apoi ștergem și iar desenăm.
Când toate cele de mai sus au dus la plictiseală, ne-am jucat Cireșica, iar în final ne-am făcut de lucru cu eșarfa mea. Noroc că este mare și putem face de la turban, la a convinge plușul să dispară. Magie curată, vă spun.
Am trecut cu bine peste zbor. Aveam mari emoții, mai ales pentru că nu știam cam cât de prezentă voi putea eu să fiu. Nu am rău de înălțime, însă am rău de mișcare și claustrofobie (dar nu ceva grav). Zborul a fost unul cu multiple turbulențe, dar nu ceva de luat în seamă, nodul din stomac a fost la locul lui, însă amețeala și durerea de cap m-au însoțit până la aterizare.
Noroc cu copilul care a moștenit umorul macabru al mamei și ne-a povestit cum pică avioanele din cer atunci când rămân fără motorină. Eram prea amețită să lămuresc treaba cu motorina, dar m-am răzbunat pentru imaginea cu un avion în picaj pe care am vizualizat-o în urma povestirii.
La întoarcere a fost ceva mai ușor pentru că știam cam la ce să ne așteptăm. Trezirea de data aceasta a fost la ora 7 dimineața, mult mai bine la întoarcere decât la plecare din punct de vedere al somnului. Turbulențele au fost chiar serioase, mai ales că vremea a fost cam capricioasă. Nu de căzut masca de oxigen, însă suficient încât să se ceară cuplarea centurii de siguranță și întreruperea servirii cu băuturi calde. Zguduiala nu a durat mult, însă am așteptat să pun piciorul pe pământ mai ceva de cum așteaptă copii pe Moș Crăciun.
Mă simt mai obosită după un zbor de 2 ore plus cele pre si apre îmbarcare decât după un drum de 10 ore cu mașina până în Thassos. Aglomerația, cozile, oamenii needucați, turbulențele, toate contribuie la oboseală și surescitare. Nu vorbesc aici doar despre copil, cât și despre mine. Oricare 2 ore de zbor înseamnă în total 5-6 ore din momentul în care ai ieșit pe ușă și până în momentul în care ai ajuns la destinație. Este adevărat, m-am bucurat mult mai mult de destinație, decât de drum.
Ziceți, la voi cum a fost primul zbor?
