Dar de ce ești așa nervoasă? Deturnare emoțională de la un copil de nici cinci ani.

De-a lungul vieții de până acum mi-a fost greu să îmi identific sentimentele. Să evaluez corect emoțiile. Nu am beneficiat în niciun fel de niciun fel de educație emoțională. Cine să o facă într-un sistem șchiop, surd și orb?

Atunci când am început să mă informez despre cum să fac mai bine pentru a fi un părinte corect, am tot întâlnit informații despre importanța educației emoționale.

Așa se face că am investit de foarte devreme în acest aspect.  Am validat emoții, am acceptat răbufniri, am cumpărat cărți, cartonașe, puzzle-uri, reviste și orice ne-a ajutat pe toți în a ne recunoaște și valida emoțiile.

Nu am bagatelizat furia, nu am băgat sub preș revolta, le-am lăsat pe toate să curgă cu toate că uneori îmi venea să mă teleportez.

Am învățat alături de propriul copil abcedarul emoțional chiar dacă eu eram adultul din relație, eram novice în astfel de treburi îndelung invalidate.

Așa am ajuns în momentul în care am un ajutor real în acest om mic ce încă nu a împlinit 5 ani. Care cunoaște emoțiile pe chip, care știe cum se simte furia, care cunoaște nervozitatea. Care mă deturnează emoțional atunci când mă cuprind toate cele.

De ce ești așa nervoasă? M-a întrebat într-o seară când eu pendulam de pe un picior pe altul și băteam mărunt din buze. Nu sunt nervoasă am zis eu rapid fără măcar să gândesc vreo secundă. Eram pe pilot automat pesemne. Dar atunci de ce vorbești așa, ca și când ai fi nervoasă? Aici m-am oprit din orice făceam, am analizat situația, copilul avea dreptate și tocmai îmi oferise o deturnare emoțională ca la carte. Niciun copil nu vrea să se simtă în pericol sau vizat de o posibilă furie parentală, însă nu toți copii știu a discerne astfel emoțiile. Mulți dintre ei se feresc din calea unui taifun, alții care știu cum sunt emoțiile și cum se simt și că toată lumea le are, le acceptă și le privesc în față. Au curaj să spună și să întrebe, să tragă părintele de mânecă, uite nu ești pe panta cea bună, fă ceva și revino.

Îmi place de această echipă care suntem noi, de momentele în care ne dăm voie să răbufnim, chiar dacă mie încă îmi este greu să aud atât de multă supărare. Mă felicit în gând pentru investiția făcută în atât de multe ore de joacă cu și despre emoții, în atât de multe scenete și jocuri de rol cu plușuri pe post de echipă participantă, în atât de multe cărți citite din copertă-n copertă despre reguli, limite, dorințe, emoții și tot ce presupune acest pachet. Și mă mai felicit că nu m-am oprit aici și în continuare ne frustrăm și învățăm, plângem și ne refacem, strigăm și ne iertăm.

În drumul meu până acum m-au ajutat cărțile despre care am scris succint aici, le las cu liniuță mai jos în caz că nu mai știți ce să citiți zilele acestea libere.

  • Nu există părinte perfect – Isabelle Filiozat
  • Părinți liniștiți, copii fericiți – Laura Markham
  • Nu există copii răi – Janet Landsbury
  • Copilul tău competent – Jesper Juul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *