Eu pot nu mai este mantra mea de zi cu zi.

M-am născut într-o familie de oameni simpli strămutați din mediul rural din dorința lor de mai bine pentru ei și pentru familia ce aveau să și-o întemeieze. Însă nu toți oamenii au capacitatea de a se muta, de a imigra, de a se rupe de trecut. Așa se face că am crescut în spiritul sacrificiului uman.

Eu pot!

Eu pot să cresc trei copii, să merg la serviciu, să îngrijesc de un soț bolnav și alintat, să mă ocup de ale casei, să gătesc pentru cinci oameni, să văruiesc de două ori pe an măcar jumătate din casă, să îmi pun un ruj pe buze și să ies pe poartă cu un zâmbet arborat care spune că viața este minunată deși eu mă aflu în rahat până peste cap. Aceasta a fost mantra mamei mele. Am văzut-o zi de zi chiar dacă nu mi-a predat-o verbal ad-litteram. A fost suficient să văd.

Am preluat mantra lui eu pot cu subiect și predicat.

Mai ales de când am devenit mamă m-am umplut de eu pot. Eu pot să fiu o mamă extraordinară. Vedeți-mă! Ce mamă grozavă sunt eu!

Nu mi-a fost suficient să fiu o mamă grozavă pentru copilul meu și atât, voiam să fiu validată de oamenii care mă știu, voiam de fapt să fiu validată de mama, să vadă că sunt o mamă grozavă pentru că în ochii mei nu eram o mamă chiar atât de grozavă. Nu puteam suficient deși puteam foarte mult.

M-am dezumanizat trăgând de mine până la ultima fărâmă.

De aceea bolile se și lipesc de mine ca eticheta de o sticlă uscată pentru că mereu mă prind cu garda jos, epuizată și emoțional deturnată. Normal că le fac loc pe căile mele respiratorii ori de câte ori se întâmplă să ne intersectăm.

Așa am devenit mama care iubește, crește, hrănește, iese afară, se joacă, distrează, citește, liniștește, alină, adoarme, fără pauză și fără întrerupere. Și cum copilul nu a fost făcut doar din mamă, are și tată care face foarte multe atunci când este în perimetru. Așa că pe lângă mama multifuncțională am păstrat și statutul pe care îl aveam deja și la care nu renunțam, exact așa cum am văzut că se face: călcat, gătit, spălat, desprăfuit. Mai pusesem peste și curățatul jucăriilor că toate trebuiau să lucească. Adăugasem la călcat și haine de bebeluș, apoi de copil mic, că doar cine a mai pomenit bebeluș șifonat la pantaloni.

Au trecut ani ca să pot demonta toată această mantră. Cu greu am recunoscut față de mine că eu nu pot. Că nu mai pot să mă joc non-stop, că nu mai pot să țin casa mai ceva ca-n spital când în spital oamenii iau infecții cum iau eu apă de la robinet. Că nu mai pot să ies afară, să mă joc în parc, să fac cumpărături și să și gătesc, toate într-o înlănțuire perfectă. Că este uman să nu mai vreau și că sunt om atunci când pur și simplu nu am chef.

Însă cel mai tare a căzut stratul acela în care am deschis gura și am cerut. Pentru că acest eu pot a avut un frate mai aprig, acela în care să nu cer ajutor. Asta a însemnat o înfrângere totală. Adică cum? Nu mă mai descurc eu singură întru totul și întru toate? Nu, nu mă mai descurc.

Și când am recunoscut că îmi este greu sau că nu pot și că nu leșină nimeni dacă eu merg pe stradă cu tricoul necălcat (deși am o prietenă care îmi oferă lecția aceasta de ani de zile, dar nu eram pregătită să o accept), că nu suferă nimeni dacă stratul de praf se adună pe mobilă. La drept vorbind, este praf pe mobilă și dacă l-aș șterge în fiecare zi. Și că jucăriile pot sta împrăștiate mai multe zile la rând chiar dacă pe alocuri mi se mai scurtcircuitează creierul când văd ce haos se construiește în jurul meu.

Da, accept această caserolă cu mâncare. Chiar dacă nu este pe gustul meu, este pe gustul celor din casă și mă scutește pe mine de gătit o masă. Da, primesc acest borcan cu murături dacă tu m-ai întrebat dacă să-mi dai. Dă-mi! Așa a mai căzut un văr de-al lui eu pot.

În continuare pot și fac și vreau și nu am nevoie, și mă descurc, însă mai puțin decât ieri și cu siguranță mult mai puțin decât mâine.

Eu pot acesta are multe rude și sunt convinsă că fiecare dintre noi are câteva din rudele lui eu pot. Când cade eu pot, se betegesc și rudele lui. Oamenii își arată vulnerabilitatea, sensibilitatea, bărbații plâng ca să elibereze emoții, femeile stau pe canapea cu picioarele pe pereți ca să își îmbunătățească circulația sanguină.

Pentru că vine acum o perioadă în care ne apucă vria mai ceva ca pe avioanele de pe cer, vă doresc să puteți atât cât se poate și să stați cu picioarele ridicate cât mai sus pe un perete pentru a facilita circulația sanguină. Picioarele vă vor oferi o îmbrățișare cu două mânuțe mici și călduroase.

Eu merg să șterg praful :).

Horoscop. Cât de gospodină eşti, în funcţie de zodia ta

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *