Uite complimentul, nu e complimetul.

Așa sunt eu de dau o dau de gard exact atunci când nu este cazul. De mă ia gura pe dinaintea creierului și mă trezesc scoțând pe gură ce nu ar fi momentul să iasă, sau vorbesc exact atunci când nu trebuie.

Nu vi s-a întâmplat niciodataă? Nu vi se întâmplă de regulă?

Mie da!

Să vedeți, în încercarea de a oferi un compliment unei persoane care a scris o carte și pe care carte am cumpărat-o, am dat bani, am comandat-o, așteptat-o, citit-o din scoarță în scoarță și am apreciat teribil ideea din care s-a născut cartea respectivă, am ajuns să depreciez verbal munca omului.

I-am spus că am citit cartea, că m-a ajutat, a făcut diferența în viața mea într-un anume moment când mi se roteau ideile în cap și îmi lipsea curajul, cartea asta mi-a dat hint-ul necesar să ies de sub pătură și să acționez. După care am ținut să adaug că nici măcar nu o am acasă, că este împrumutată, ca multe dintre cărțile pe care le-am cumpărat de altfel. Și abia atunci mi-a picat fisa, atunci când închideam gura mulțumită de complimentul meu că practic în momentul în care împrumuți o carte, aduci un mare deserviciu autorului. Orice carte împrumutată este o carte mai puțin cumpărată și este o contribuție în minus adusă scriitorului. Omului care a muncit, s-a documentat, și-a pus ideile în parctică, a stat ore întregi înțepenit cu degetele pe tastatură ca să scoată un produs. Omul care a sperat că va ajunge la cât mai mulți oameni, omul care și-a stors creierul pentru paginile acelea.

Da, este un compliment frumos să știi că îți este cartea apreciată, cerută și citită, însă nu cred că mai este compliment să știi că este trecută din mână în mână, în mână, frunzărită, citită, poate mai și ajută, dar este cumpărată doar o dată.

Numai zic nimic…

man wearing eyeglasses sitting beside table
Photo by Oladimeji Ajegbile on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *