Drumul de care m-am îndrăgostit

Drumul de care m-am îndrăgostit nu este unul cu asfalt proaspăt turnat, nu este drept mai ceva ca-n palmă și nici nu îți oferă cine știe ce peisaj spectaculos de unde poți vedea culori care tot apar mai des decât se schimbă anotimpurile.

Este drumul care duce către Marble Beach și Porto Vathy și este un drum foarte discutat și blamat. De fapt sunt două drumuri, unul mai lung și cică mai bun pe care am mers acum foarte mulți ani și unul mai scurt și cică mai dificil pe care am mers de data aceasta.

Nu vorbesc aici despre cele două plaje pentru că fiecare își face propria impresie. Sunt de văzut mai ales dacă aveți copil mic și mai este și pasionat de pietre. Altfel pentru mine nu se află în topul preferințelor. Pe Porto Vathy am văzut-o doar în treacăt, Marble a fost cea vizitată. Apa este foarte curată și azurie, poți vedea prin ea peștii care se aventurează până aproape de mal, însă este și adâncă și cu valuri. Dacă nu vă place aglomerația este de mers dimineața cât mai devreme, între 10 și 11 plaja și așa mică devine neîncăpătoare.

Acum că am lămurit cum e cu plajele, să vorbim despre drum. Drumul prin cariera de marmură a fost spectacular. Cariera este în plină exploatare, oamenii muncesc, taie, sparg, cară. Treci exact pe lângă șantiere, te întâlnești cu camioane mari și ruginite care transportă blocuri de marmură. Peste tot în jur este alb.

Dacă ați fost la țară pe uliță și v-ați jucat în colb și cu pietricele atunci acest drum nu ar trebui să surpindă pe nimeni. Este exact așa ca o uliță prăfuită. Este un drum pe alocuri destul de îngust, cu serpentine pentru că este pe interiorul muntelui, pe margine sunt bolovani imenși ori câte un bloc de marmură din loc în loc. În șantierele de exploatare se văd munți din pietricele de marmură, blocuri așezate pe margine care așteaptă să fie ridicate și duse pe continent.

Drumul acesta mi-a plăcut mie atât de mult încât l-aș mai tranzita de 10 ori dacă ar fi timp. M-aș opri să mă urc pe bolovanii imenși și să văd mai bine muncitorii care urcă pe etajele de marmură deja săpate. M-aș juca în praful de pe drum ca atunci când eram mică la țară și mă jucam în praful pe care îl numeam nisip. Atât de mult era.

Acum câteva informații tehnice despre drum. Nu am rupt mașina, nu are gropi, este doar denivelat și vălurit ca un drum de țară. Mașina s-a prăfuit, dar nu ca și când din neagră s-a făcut albă, s-a așezat un strat subțire de praf așa cum se așează dacă nu este spălată de prea multă vreme. Nu știu dacă mașinile cu garda joasă au vreo problemă pe acest drum. Noi chiar am mers cu geamurile deschise, nu zburau vălătuci de praf în jurul nostru, însă se simțea în aer mirosul de praf proaspăt așternut strat cu strat.

Vă spun, este drumul meu preferat din toate câte am văzut. Nu l-aș da nici pe cel mai fin și drept asfalt. Și cât de nebun să fii încât să dedici un întreg text și timp unui drum!?

Am mers și am urcat apoi pe munte pe interior și am văzut cariera aceasta de marmură din mai multe unghiuri, plus alte cariere, Thassos este încă în plină exploatare și a fost o vreme în care marmura de aici era mai apreciată decât cea din Italia.

Ce-i drept atunci, când coboram prin carieră m-am gândit la Michelangelo și la drumul pe care l-a făcut el prin Toscana pentru a-și alege direct din carieră exact blocul perfect pentru el și pentru ce avea să sculpteze. Nu m-am simțit ca el, doar gândul mi-a ajuns la lucrările sale.

Las mai jos câteva poze. Nu spuneți că este o prostie și nimic deosebit, fiecare cu piticii sau cu stolurile proprii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *