Durmul spre pensie de la lună la lună trece prin punga cu bomboane.

Când eram eu copil pe strada noastră cu casa lipită de-a alor mei trăia Moș Costache. Era bătrân și purta tot timpul un halat albastru spălăcit din acela cum purtau muncitorii în fabrici și uzine. Mereu avea pe halatul acesta câte o omidă în plimbare sau mai multe după caz. Moș Costache ieșea rar la poartă, dar niciodată nu era deranjat de gălăgia pe care noi o făceam, așa cum erau cei mai mulți dintre vecinii care nu aveau copii sau chiar și cei care aveau copii și erau sătui de atâta zgomot. Aproape de fiecare dată când își făcea simțită prezența pe stradă avea câte ceva pentru noi copiii. Toamna avea pumnii plini cu castane. Noi le luam și făceam păpuși din ele. Alteori ne dădea bani Moș Costache. Într-o zi a murit și casa a fost vândută, noi am crescut și bruma de comunitate s-a risipit. Părinții nu mai ieșeau și ei la poarta cu câte un lighean cu floricele din porumb ori cu câte un castron cu gogoși, așa cum s-a întâmplat o vreme.

Astăzi din nu știu ce motive la mine în cartier se poartă împărțitul de bomboane pe stradă copiilor necunoscuți. Săptămâna trecută un domn în vârstă îl striga de zor pe al meu copil să îi dea bomboane. Bine că era zgomot pe stradă și am putut ignora ușor că și așa stătea pe o bancă. Săptămâna aceasta în schimb în timp ce eu mă luptam cu o pătură care se tot desfăcea și nu voia să stea agățată de umărul meu, îmi era cald și eram transpirată, se postează în fața noastră un vârtsnic, altul de data aceasta, cu o pungă cu bomboane în care înfige mâna și adună de acolo ce pică fix o mână plină cu bomboane. Observ la timp cât mă luptam cu pătura să o prind în scaieți, îi mulțumesc politicos și îi spun că nu este nevoie. El insistă că așa ne-am obișnuit noi că nu este da și că trebuie să însiști până înțelege tontul ăla că de fapt vrea să spună da și nu, nu. Ridic ochii din ce făceam și îi spun că ar trebui să se obișnuiască să nu mai ofere bomboane pe stradă persoanelor pe care nu le cunoaște. Replica a venit acidă, dar prompt: păi și astea ce au, otravă pe ele? Poate chiar au, cine știe, dar poate întâlniți un copil care are diabet și nu are voie zahăr să consume sau poate pur și simplul altul are cine știe ce alergie și tot așa. A plecam bombănind, pentru că evident eu eram nebuna și el cel normal și cu intenții bune.

Acum că tot a trecut pandemia și nu mai avem covizi pe mâini, nici nu mai transmitem nimic la început de val 4, pot doar să sper că oamenii aceștia măcar sunt familiarizați cu apa și săpunul și chiar se spală pe mâini. Că altfel este absolut perfect normal să oferi ceva cuiva necunoscut care nu pare a a vea vreo necesitate și care nici nu pare neajutorat. Este normal și să te bagi cu bocancii în viața oamenilor pe care nu îi cunoști știind tu mai bine că toate mamele alea care refuză să ia bomboane de la oameni necunoscuți de fapt fac un rău copilului. Că el copilul trebuie de altfel să știe de mic că toți adulții au intenții bune și între a oferi un dulce unui copil pe care nu îl cunoști și a ademeni cu un dulce un copil pe care nu îl cunoști nu constituie nicio diferență. Pentru că aici nu este vorba doar despre zahăr, ci și despre mesajul transmis. Aha! E ok să iau ceva, orice de la oameni necunoscuți. Oare e ok și să merg cu oameni necunoscuți?

Diferența dintre ce făcea vecinul meu din copilărie și ce fac oamenii aceștia de pe stradă este că pe primul îl cunoșteam, îl știau părinții, toți se cunoșteau acolo. Aici pe stradă nu îi cunoaștem pe cei care trec pe lângă noi. Știu că mulți dintre ei vor doar să fie prietenoși și să mai câștige niște puncte la capitolul popularitate, însă exemplul pe care îl dau este foarte greșit pentru societatea actuală.

person holding candy cane
Photo by lilartsy on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *