Nu cred că școala va fi un punct de pornire în educația emoțională.

Am tot scris în ultima vreme texte bazate pe cartea Inteligență emoțională scrisă de Daniel Goleman. A fost o carte lungă și stufoasă, însă extrem de interesantă. Am simțit nevoia să să fac o paralelă între lumea  din jurul meu și carte și de aici au rezultat mai multe texte. Cel de astăzi încheie acest capitol.

Am tot  scris (am preluat ce au zis alții mai deștepți) cum că inteligența emoțională aduce multe beneficii. Că a ne ocupa de emoții ne face mai deschiși, mai empatici, mai umani, mai deștepți per total. În cartea aceasta pe care am tot citat-o și din care m-am tot inspirat sunt multe, foarte multe studii întinse pe ani de zile de la copilași de creșă până la adulți în toată regula. Pe ce drum au luat-o cei din cartiere defavorizate, cei din familii defavorizate, cei cu potențial financiar, cei de la școli unde erau în derulare programe care vizau dezvoltarea și înțelegerea emoțiilor. Toate au arătat că cei care au beneficiat de dezvoltare pe parte emoțională au fost mai bine în viață, au avut mai multe șanse de a fi bine cu ei sau în societate. Ba chiar le-au salvat viața pentru că trăiau în medii cu potențial agresiv.

Concluzia din carte este că ar trebui să existe o uniune între familii și școală. Că părinții ar trebui învățați să fie buni arbitri emoționali pentru copiii lor și să fie pe aceeași lungime de undă cu profesorii care să trateze cu seriozitate orice undă emoțională.

Eu nu văd asta din păcate în școala noastră. Nu văd ca la ore, la grădiniță sau chiar la cresă elevii să înceapă orice oră prin a evidenția în ce stare emoțională se află în acel moment iar profesorul să țină cont exact de acest aspect al fiecărui copil. Eu spun SF-uri aici. Cum să faci așa ceva într-o clasă cu +30 de elevi. Cui să dai mai întâi atenție și importanță? Asta presupunând că și știi cu ce se mânâncă treaba asta.

Câți părinți sunt preocupați de emoții? Cum te-ai simțit azi? Cum ai fost de dimineață când ai intrat în clasă? Ce ai simțit când te-ai supărat cu colega ta? Ce ai simțit când ai luat această notă?

Este adevărat că ar trebui să fim mai puțin ancorați în problemele noastre pe care le avem și cu care ne confruntăm și că nu prea îți mai vine să îți întrebi copilul cum s-a simțit că s-a certat pe cine știe ce jucărie când tu nu știi dacă și luna viitoare mai poți plăti rata. Ideea este că dacă există o rutină și dacă lucrurile acestea se învață ele intră în automatism și atunci vin de la sine și când îți este greu. Mai ales când este greu ar trebui să existe.

Eu am crescut într-o casă în care lucrurile erau bune cât totul era în linie. Cum apărea câte o situație pe care adulții o extrapolau și o suceau pe toate părțile și părea gravă, amenințătoare sau fără potențial de rezolvare, cum mergeam în vârful degetelor pentru că nu știam niciodată dacă voi fi victimă colaterală. Dacă adulții erau liniștiți, odihniți și lucrurile ieșeau cum voiau ei, atunci era liniște. Eram cum s-ar zice vigilentă și mereu atentă.

Ori tocmai asta ar trebui să se întâmple și când adultului nu îi este bine. Să nu uite că grijile copilului care deține mult mai puține informații, dar cu o capacitate mare de a-și imagina lucruri poate extrapola cu ușurință.

Cred că până se decide școala cu care educație din multele care lipsesc să înceapă, să facem noi ceva în direcția aceasta pentru copiii noștri pe care i-am adus pe lume în speranța că vor trăi într-un spațiu mai bun. Traiul acesta în lumea bună se învață, nu este de-a gata. Ne preocupăm de emoții, de simțiri, de empatie, de validare, învățăm împreună că evident nici noi nu știm. Ne dăm interesul pentru educația sexuală și nu strâmbăm din nas când auzim cuvinte ce doar în capul nostru par obscene și facem din lumea asta un loc o idee mai suportabil.

Da, da, de la vorbe la fapte cale lungă tare.

man punching gray wall
Photo by Ba Tik on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *