Eu nu știu să negociez!

Se dă una situație posibilă, nu zic și reală, dar posibilă. Eu la piață. Merg la o tarabă și întreb cât costă castraveții.

100 lei maică (întotdeauna maică)!

De aici apar două situații. Una prea puțin probabilă și extrem de rar întâlnibilă în care eu mă entuziasmez maximum de acei castraveți și bag mâna în portofel și plătesc prețul cerut chiar dacă știu că este un preț exagerat. Și a doua situație foarte posibilă în care fac stânga împrejur și mă preling spre altă tarabă. Moment în care în urma mea se aude:

Hai domnișoară (întotdeauna domnișoară) că îți dau cu 5 lei.

Ei aici un om normal și cu simț de potențial câștig financiar analizează rapid situația, își dă seama că poate avea și marfa dorită dar și prețul este rezonabil, se întoarce și își finalizează cumpărăturile. Da, un om normal. N-am mai verificat de ceva vreme dacă intru sau nu la normalitate. Eu nu mă întorc. Eu îmi mențin drumul spre altă tarabă. De ce? De neb ne-normală!

Nu îmi place deloc partea aceasta în care încearcă să mă fraierească, oricine ar fi acela. De ce să îmi vinzi ceva la suprapreț ca apoi să mă iei cu lugu-lugu?

Da știu pe undeva în creierul meu că exact asta este negocierea, pleci de la ceva cu plus ca să ajungi la un echlibru acceptat de toate părțile implicate. Mai dar unii chiar exagerează. La magazin nu negociază nimeni. Știu și că unora le place tot acest proces că poate se simt pe picior de superioritate, însă mie nu. Nu mi-a plăcut nici când jobul era de așa natura încât interacționam cu clienții, însă la vremea aceea credeam că atât pot și că acolo este cazul să staționez o vreme.

Îmi plac lucrurile simple și clare și nu merg în piață pentru negociere, ci pentru prospețimea legumelor. Iar asta cu piața este doar un exemplu. O discuție recentă în familia extinsă m-a pus pe gânduri că se pare că toată lumea negociază mai puțin eu. Toată lumea știe să negocieze, mai puțin eu.

Treaba asta cu negocierea nu se opreste la piață după cum spuneam, dar nu mai continui și cu restul că pe urmă poate citește pe aici vreun antreprenor care se gândește să mă contracteze pe vreo sumă prea mică pentru că nu negociez. Uneori când mi se activează niște senzori mai ies și la atac.

Am încercat o dată la un interviu să îmi negociez zilele de concediu. Plecasem de la 24 de zile de concediu, minimul de zile de concediu din toată experiența mea lucrativă era de 23 de zile și mi-am dat seama că nu îmi este ușor să renunț la zilele acestea pentru 20-21 de zile libere într-un an. Așa că m-am trezit la un interviu să întreb în ce condiții pot avea mai multe zile de concediu. Nu vă puteți imagina stupoarea de pe fața intervievatorului. Oamenii de regulă cer bani mai mulți, tikete de masă, sporuri, bonusuri, iar eu ceream concediu. S-o fi gândit că poate scopul meu nu este acela de a munci, doar că chiar era, iar 4-5 zile în plus nu mi s-a părut că ar aduce așa un prejudiciu major firmei. Atâta timp cât ești dispus să plusezi la bani, de ce nu ești dispus să plusezi și la zile libere? Ei iată că nu s-a putut, deci nu se poate negocia chiar orice așa cum îmi spusese cineva la un moment dat, că la un interviu orice se poate negocia. Cred că poți încerca, dar nu cred că se poate orice. Firmele alea multe încă sunt încorsetate în reguli stupide de care țin cu dinții și deși ei cer flexibilitate din partea angajatului, este exact ce nu oferă. Păi unul rigid și unul flexibil, cum vine treaba?

Pe lângă faptul că nu știu să negociez, nici nu știu să primesc orice. Cadou, atenție, degeaba orice. Mă fâstâcesc. Mă pierd și oricum spun NU. Bine unii oameni s-au obișnuit cu mine și fiecare își vede de ale lui, unii cu nu, alții cu ce aveau în minte, dar asta deja este altă discuție.

Cum stați cu negociatul? Vă vine mănușă sau mai degrabă nu?

man in blue top giving box to man in gray top
Photo by Quintin Gellar on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *