„A ști să conduci nu înseamnă a ști să domini, ci a ști să convingi oamenii să muncească pentru un scop comun”.

Acest citat scurt și concis din cartea lui Daniel Goleman – Inteligența emoțională este radiografia managementului în România.

Evident nu aduc în discuție excepțiile și companiile care au înțeles că pentru eficiență, randament și greșeală umană redusă, investirea în aspectul emoțional este decisiv. Eu mă refer la lumea, la masa, la mapamondul lumii companiilor în care emoțiile sunt aruncate la gunoi. Unde oamenii sunt realmente brutalizați psihic. Unde presiunea, targetarea nerealistă, bullying-ul (să nu credeți că bullying este doar în școli) fac parte din meniul zilei. Servit obligatoriu.

Aș fi curioasă să știu dacă există printre cei care citesc aici unul, măcar unul care să nu fi întâlnit în cariera lui un șef care a înțeles că a manageria înseamnă a domina, a ține sub papuc, a nu avea drept de exprimare liberă, a ridiculiza ideiile care sunt propuse? Un șef care a înțeles că dacă investești oamenii cu putere de decizie nu înseamnă că mâine îți fură scaunul, a avut cineva?

Nu mai vorbesc despre oamenii care se înscriu cu succes la exprimarea: calcă și pe cadavre pentru a-și atinge scopul. Unii își schimbă atitudinea după ce își ating scopul, însă alții se mențin în poziția de scorpioni care își doresc să livreze performanță cu orice scop și cu orice preț plătit de către echipă.

Inteligența emoțională nu se învață acasă pentru că noi nu știm, nu am fost învățați, părinții noștri nu au știut nici ei. Inteligența emoțională nu se învață nici la școală pentru că cine să o predea? În condițiile în care școlile nu au consilieri, nu colaborează cu psihologi, profesorii nu au noțiuni legate de emoții și de validarea acestora pentru că și pe ei cine să îi fi învățat. Suntem în pom cu aceste emoții și eu mai zic aici și despre emoții inteligente.

Citeam acum ceva vreme într-n text cum că lipsa inteligenței emoționale este unul dintre pionii analfabetsimului funcțional. Da, corect, poate fi, atâta timp cât nu încadrăm la analfabetism funcțional faptul că dacă un om a extras dintr-un text o informație care lui i s-a părut ca fiind principală conform valorilor proprii chiar dacă alții au stabilit că altele sunt informațiile principale. Știu că m-am băgat pe un teren minat, dar cred că dacă am învăța puțin din neuroștiință la școală am privi cu alți ochi acest analfabetism. Să nu credeți că managerii care conduc departamente ori poate chiar instituții nu sunt analfabeți funcționali. Unii sunt analfabeți și emoțional, dar deja intru pe alt teren minat.

Ei și cum faci în România anului de grație și pandemic 2021 să convingi oamenii să lucreze pentru un scop comun când ei sunt atât de nemulțumiți? Sunt nemulțumiți și de nemulțumirea lor. Mulți angajați nu găsesc niciun fel de bucurie la locul de muncă, nici financiară, nici în ceea ce fac concret. Și nu pentru că sunt atât de mulți oameni nepotriviți pe joburile pe care le desfășoară ci pentru că managerii aceștia nu reușesc să îi facă să vadă dincolo de prima linie. Nu reușesc să creeze familiaritate la locul de muncă. Nu reușesc să aducă unitate în echipe. Nu reușesc să creeze un mediu de lucru plăcut, destins. Știu atât de multe locuri unde este rău să râzi. Este nasol. Nu ești plătit ca să mergi la muncă și să râzi, ești plătit ca să muncești, vai de câte ori n-am auzit asta. Cam de tot atâtea ori cum am auzit și că ușa este deschisă dacă ești nemulțumit și că poți elibera locul pentru că în urma ta așteaptă alți 100. Ceea ce este și corect, dar nu înseamnă că este și funțional. Vorbele astea sunt atât de vechi și atât de blocate în mentalul colectiv că nu e de mirare că încă sunt propovăduite.

Am trecut prin toate cele de mai sus la locul de muncă. Ei ce spun eu la locul de muncă, la toate locurile de muncă pe la care am staționat. M-am simțit neapreciată, nedreptățită. Am fost umilită, certată.  Am acceptat presiunea și am tăcut când ar fi trebuit să îmi apăr drepturile. Am crescut într-o familie unde sintagma șefu-i șef și-n pielea goală era ridicată la rang de regulă și că este mult mai bine să fii umil decât vocal. Am intrat în societate cu valori greșite. Mi-a fost greu să mă integrez, să mă adaptez. Am pus umărul la schimbarea unui șef care ar fi fost absolut ok dacă ar fi fost uman. La primul loc de muncă de după facultate mi s-a spus din prima zi amenințător că mai bine mă abțin ca să nu îi pară rău că m-a angajat. Disputa plecase de la o propoziție scrisă atât de greșit încât avea înțelesul schimbat însă oamenii ăia refuzau să vadă lucrul acesta, iar eu mă încăpățânam să cred că e musai să fie scris corect ca să fie și înțeles. Câtă naivitate când las-o că merge și așa este atât de înrădăcinat. Și mă opresc aici că altfel aș scrie o carte și nu are nimeni timp să citească atât pe căldura asta.

Nu vom reuși să depășim situația aceasta dacă nu ne instruim, dacă nu citim, dacă nu ne apucăm să ne căutăm să ne facem bine ca să facem lucrurile corect.

woman wears black top close up photography
Photo by fotografierende on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *