Pandemia a trecut, obiceiurile revin. Yeeey. Not!

Dacă ignorăm ce spun unii cum că ne lovește și valul patru al pandemiei, dar nu acum, olecuțică mai încolo, atunci pandemia e dusă. Oricum doar eu și câțiva amețiți mai respectăm treaba asta cu masca la interior pe aici prin cartierul meu exclusivist și rezidențial al sectorului șase.

Când a început pandemia și oamenii au început să se distanțeze, nu mai vedeam copii mâncând în locurile de joacă, nu de alta dar nu mai aveam acces la ele și lucrurile intrau pe un drum pe care eu îl consideram ca fiind normal, am zis da, iată ceva bun din ceva rău.

Cum se pare că nu mă tratez de naivitate așa cum cică nici lupul nu își schimbă obiceiurile conform uneia dintre vorbele noastre autohtone, treaba aia toată de o zisesem mai sus a fost doar la nivel de percepție.

Obiceiurile au revenit cu viteza luminii. Chiar aș fi tare curioasă de un studiu pe un eșantion mare de oameni să văd câți și-au schimbat obiceiurile cu ocazia pandemiei. Că da, pandemia a dat o ocazie, doar unora.

Ce le-o mâna pe mame în lupta asta a mâncatului în locurile de joacă îmi este greu să înțeleg. La fel de greu să înțeleg îmi este de ce să hrănești copilul în timp ce îl dai în leagăn. Sau de ce să îi dai iaurt să mănânce în mijlocul a 5-6 copilași care se joacă sau se uită cu ochii mari la cel care este hrănit cu lingurița de nici ei nu înțeleg dacă este loc de masă sau loc de joacă. Or fi mamele acelea chiar atât de relaxate să își vadă copilul punând mâna pe 4-5 elemente de joacă în parc și apoi pe biscuite? Nu de alta dar al meu copil a făcut de la enterocolită la rotavirus toată gama cu afectare digestivă pe vremea când mergeam doar afară în parcuri, în aer liber, nu era pandemie și nu mânca în timp ce era dat în leagăn.

Obiceiurile revin în forță la normalul căruia chiar nu îi duceam dorul. În schimb ce s-a schimbat mi se pare că este nesimțirea. Mai agresivă, mai virulentă. Oamenii flegmează pe trotuar cu mai mare patos, își aruncă resturile de țigară prin gardul locului de joacă sau de la geam în capul trecătorilor fără jenă. Dacă mergem pe principiul răului celui mai mic, tot e bine o țigară aprinsă decât un borcan din sticlă ca prin alte părți.

Azi dimineață când am ieșit din lift la parter domnea pe holul blocului o spârcâială (sper) de câine de îți era mai mare greața să treci pe acolo. Nu, nu am curățat eu și pot fi acuzată că fac parte dintre cei care doar așteaptă să fie făcut, însă cred cu tărie că educație nu se face prin a strânge continuu după ceilalți. Îmi mențin principiul acela în care eu nu fag jeg în natură, prin urmare nu curăț după alții, deși uneori mai dau cu bâta în baltă și mă apuc să strâng gunoaiele de prin locurile de joacă sau de prin locurile turistice care arată ca o groapă de gunoi ori ca o scrumieră imensă.

Oare atât de tare urâm țara asta încât ne dorim să îi facem rău, să o vedem distrusă, îngropată în gunoaie? Nu ne pasă pentru că? Nu am învățat să ne pese? Facem ce facem și tot la educație ne întoarcem.  Educație nu înseamnă că înveți la școală să socotești sau să citești. Educație înseamnă și să înveți să empatizezi, să fii emoțional sănătos suficient încât să nu faci rău în jurul tău. Astea oare unde se învață? Dați-mi și mie de știre dacă știți răspunsul.

facial mask discarded on ground
Photo by Ryutaro Tsukata on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *