‚Amândoi copii mei au câte două case’

Eram ieri afară pe o căldură sahariană, cu toate că nu știu cum e căldura în Sahara, dar când simt că mi se lipesc tălpile de asfalt, apa curge pe mine ca de la robinet, îmi este sete de apă rece și văd în fața ochilor cuburi de gheață care dansează lasciv, clar asta trebuei să fie: căldură sahariană.

După cum spuneam mergeam agale pe la umbră împingând la o tricicletă în care se afla un copil vioi, hidratat și energic, nu scurs de energie ca mine, când trec pe lângă o bancă pe care își făceau veacul trei bărbați ce păreau ai străzii și care discutau vocal. Nu știu dacă erau sau nu oamenii străzii, dar erau foarte neîngrijiți. Discuția lor era cam pe contre, tonurile cam ridicate și cineva mereu era pe post de Toma care nu crede.

Cum treceam eu pe lângă ei mai mult absentă decât prezentă în existența mea aud pe unul dintre ei cum își laudă copiii: amândoi copii mei au câte două case, spune el. Nu plutește informația în aer prea mult că este imediat pus la zid: bine că au ei și tu ești boschetar. Lăudărosul ia foc: cine, eu? Eu nu sunt boschetar!

Nu știu cum a continuat discuția că am trecut de bancă și nu îi mai auzeam.

Au părinții treaba aceasta cu mândria față de bunuri, de proprietăți. Al meu o duce bine, stă la casa lui, are și trei mașini, câștigă bine de tot. Nu contează că acest o duce bine este relativ, că pentru casa aceea este îndatorat pe treizeci de ani, că mașinile sunt multe, dar nu neapărat calitative, că jobul îi provoacă anxietate. Nu spun că așa este în toate cazurile, pentru că nu este, însă în multe este.

Sunt convinsă că fiecare cunoaștem printre cunoscuți sau în firmele în care am activat de-a lungul timpului oameni care par capabili să calce pe cadavre pentru a-și atinge scopul, oameni care nu țin cont de sentimentele celorlalți și care nu par a avea umanitate în vreun oscior din corp. Oare oamenii ăia sunt chiar atât de bine în relația lor cu sinele?

Eu sunt convinsă că nu.

Ni se insuflă de mici sentimentul de apartenență imobiliară. Să avem, să fim proprietari, să fie al nostru. Dacă vine un cutremur mâine și îmi pică blocul, al meu s-a dus la vale, dar rata rămâne. Pe când dacă aș sta în chirie doar mă mut în alt bloc care a rămas în picioare. Dieferența este că la ora actuală rata mea este mai mică decât o chirie, iar eu sunt extrem de comodă pentru a mă muta din casă în casă. Însă locuitul cu chirie cred că este un exercițiu foarte bun pentru a nu strânge o groază de lucruri inutile și care de la un moment dat nu știu cum de au ajuns în casă la noi.

În toate laudele la care am asistat până acum n-am auzit niciun părinte care să spună al meu copil este echilibrat, face meditație de cum se trezește, la birou caută soluții pentru ca angajații să fie într-un echilbru, merge la terapie de trei ani pentru a fi o versiune mai bună a sa. Nope, eu n-am auzit până acum părinți care să fie mai interesați de echilibru și mai puțin de imobile. Succesul se măsoară în mașini și proprietăți, nu în zen. Iar treab aceasta nu va dispărea prea curând, iar generațiile viitoare vor fi în același punct. Mă bazez pe părinții care și astăzi sunt mai interesați de performanțele școlare și mai puțin de echilibru. Nu contează cât de aberant este sau nu ce învață copilul sau cum este tratat în instituția de învățământ atâta vreme cât performează. Zen-ul e o prostie oricum. Iar treaba aia cu respirația e pentru fraieri.

closeup photography of stacked stones
Photo by Shiva Smyth on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *