Spune-mi ce vecin ai ca să îți spun cine ești.

Recent într-un drum cu mașina am jucat toți un joc pe bază de cartonașe cu întrebări. Foarte drăguț, timpul a trecut imediat, am mai aflat una alta despre noi, am și râs puțin. Doar că unul dintre cartonașe mi-a rămas undeva în minte și mă tot însoțește de atunci sub diverse forme. Adică acela în care am realizat că nu îmi cunosc vecinii.

Locuiesc în blocul acesta de zece ani și cei mai mulți dintre vecini sunt constanți. Cei de pe palier cel puțin sunt aceeași iar eu îi cunoc doar la nivel de bună ziua pentru că îi recunosc vizual. Nu am idee um îi cheamă pe oamenii aceștia. Pur și simplu nu am avut posibilitate de interacțiune. Cu unii din bloc am mai schimbat trei cuvinte la 3-4 ani, dar nu mai mult. Copilul le mai cântă uneori seara serenade de la geam pe principiul sunt talentat ia să mă audă tot cartierul. Acela este momentul în care întind gâtul peste geam să văd dacă se vede lumină din aparatamentul de desubt ca să știu să îmi cer scuze la prima interacțiune, dar mai mult de atât în zece ani nu. Și da, este adevărat că cea mai multă interacțiune o am cu vecinii de când sunt mamă, dar nu interacționez cu mamele din bloc.

Însă până să ajung în acest apartament am locuit 25 de ani la casă. O zonă mărginașă a Capitalei unde casele erau lipite unele de altele iar curtea era suficientă cât să nu respiri aer pe geam. Pe vremea aceea măcar puteai sta în curte fără să fii ciuruit de țânțari pe când acum dacă merg vara la ai mei este imposibil să nu plec cu 20 de umflături pe piele cu tot cu brățările mele anti- țânțari și cu tot cu spray-ul din dotare.

La casa asta de care zic eu strada era neasfaltată în vremea copilăriei mele, mașini puține spre deloc, noi stăteam mult pe stradă. Părinții ieșeau la poartă prin rotație să ne supravegheze, parcă aveau un cod al lor secret de ieșeau cumva pe rând. Nu stătea nimeni cu ochii pe noi blană, doar mai ieșea câte un părinte din când în când. Tot acel părinte dacă își hrănea un copil al lui pe stradă, păi îi hrănea pe toți. Toți mâncam gogoși sau floricele de porumb. Era un soi de comunitate care s-a stricat pe măsură ce copiii au crescut.

În această comunitate mamele își lăsau copiii singuri acasă și mergeau pe unde aveau treabă ba pe la vreo coadă ba pe la serviciu și mai lăsau câte un vecin din proximitate să supravegheze și curtea respectivă. În cazul nostru vecina de peste drum care dacă se străduia puțin vedea direct în curtea noastră era cea însărcinată de regulă să supravegheze casa și cam tot ce mișcă prin ea. Doar că vecina aceasta își luase cam tare rolul în serios. Venind puternic din spate după perioada comunistă unde statul pe la colțuri și turnatul la securitate intra în categoria sportului național, cam așa și vecina aceasta ne supraveghea îndeaproape și raporta securității adică autoritatea parentală tot ce nu ar fi trebuit să ajungă neapărat la urechile lor. Nu mai conta pentru vecina aceasta că ea avea o fiică de 16 ani gravidă sau că avea și nepoți a căror grijă ar trebui să le-o poarte, mai important era ce se petrecea peste drum. Și așa ajungeau la urechile alor mei când noi ieșeam pe stradă deși nu aveam voie, sau exploram casa pe acoperiș, ori chiar când testam cât de gustoase erau gutuile vecinilor care parcă ne strigau pe nume din vârf de pom. Fiecare pâră din aceasta ne-a costat scump, lucru ce nu ne-a împiedicat să nu reluam activitățile imediat ce rămâneam iar singuri.

Probabil din această cauză nu îmi place să socializez cu vecinii, pentru că undeva în subconștient am impresia că vecin egal ceva rău sau poate sunt prea selectivă și nu locuiesc nici într-un cartier exclusivist, într-o bulă unde oamenii sunt cât de cât egali. Cu toate că diversitatea cultural-socială are farmecul ei, tot nu știu cum se numesc oamenii care stau fix lângă ușa mea.

Voi ce relație aveți cu vecinii voștri?

men s blue top
Photo by Johannes Plenio on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *