Cine nu are un bătrân să își cumpere

După textul de astăzi mă poate judeca oricine dorește și pot fi contra a ceea ce scriu eu, atâta timp cât ne păstrăm în limite civilizate.

Nu știu cum e la alții dar la noi s-a tot incoluat treaba aceasta cum că bătrânii sunt sfatul/consiliul și vocea înțelepciunii astfel încât nu se permite pervertirea gândirii și punerii sub semnul întrebării a acestei experiențe înaintate în vârstă.

Poate că așa era. Și posibil și adevărat, dar pe vremea lui Ștefan cel Mare. Păi la câte bătălii erau atunci faptul că aveau bărbați care treceau de șaizeci de ani era mare lucru. Este clar că omul acela căpătase o oarece experiență în ale vieții, în ale luptei, în ale sfatului.

Vremea a trecut, anii au avansat și am ajuns în vremurile moderne unde unii (mulți, cei mai mulți) dintre bătrâni au rămas încă în stadiul acela de sfătuitor al lui Ștefan cel Mare. Sunt atât de convinși că dacă au plete albe (și eu am fire albe, fire am zis, nu șuvițe și nu am șaizeci de ani, dar asta așa între noi să rămână) și pielea zbârcită (asta nu am, pe cuvânt) au și multă experiență de viață pe care se grăbesc să o răspândească pe cât de mult și de repede pot că cine știe, dacă se întâmplă să plece cu învățăturile nerăspândite?

Nu știu cum întâlnește fiecare în viața lui, dar vă spun cum e la mine. Oamenii aceștia care dau sfaturi cu nemiluita nu au nimic de-a face cu prezentul. Toate sfaturile acestea vin din trecut, aplicabile acelor vremuri, neadaptabile zilelor actuale. Ăsta este și motivul pentru care pe mine mă enervează maximum sfaturile de la bătrâni, faptul că nu au absolut nicio legătură cu viața mea actuală.

Bătrânii de azi, nu toți normal, dar cel puțin cei pe care îi tot întâlnesc eu nu au experiență mai multă decât am eu. Nici la vârsta lor actuală, nici la vârsta pe care o am eu acum. Nu au cum să aibă. Sunt oameni care nu au reușit să iasă niciodată din țară. Asta nu este o laudă, este pur și simplu o acumulare de experiențe începând de la cultura altor popoare până la mâncare, tradiții, tot. Pe lângă acest aspect sunt mulți care nu și-au văzut nici țara. Nu au putut, nu au avut posibilitate, nu au dorit, din diverse motive. Însă nimic din toate acestea nu îi împiedică să se considere mai experimentați decât mine.

Eu am ieșit din țară prima oară la vârsta de 22 de ani și de atunci am continuat. Copilul meu a ieșit din țară prima oară la 9 luni și de atunci continuă. Împreună cu noi părinții normal. Nu este vorba despre cine vede mai multe țări că unii trec prin țările astea înțelegând din ele doar cât de mult au băut. Însă nu are nu are cum să nu te îmbogățească o astfel de experiență.

Majoritatea (celor cu care interacționez eu) a venit de la țară, acolo unde aveau îndeletniciri de oameni ai pământului până au venit la Capitală, unii dintre ei tânjesc și acum după lumea de acolo dar nu fac nimic în sensul ăsta. Le e dor de glie ca de aer, însă este mai bine în orașul acesta mare și sufocant.

La polul opus lor am întâlnit și câțiva oameni, extrem de puțini pe care i-am păstrat drept exemplu, care au trecut de șaizeci de ani, care o gândire mai actuală chiar dacă și aceștia au derapaje, sunt totuși oameni cărora le trec cu vederea multe pentru puținul util pe care îl au de oferit. Iată că nu sunt chiar atât de obtuză.

Probabil ați mai citit pe aici cum am eu un dinte împotriva vârstnicilor, este o refulare din când în când care iese la suprafață. Uneori pur și simplu obosesc să tot aud cine nu are un bătrân să își cumpere sau cum o să văd și eu când o să ajung la vârsta pensionării.

Eu înțeleg că probabil de la o vârstă încolo pu și simplu nu îți mai pasă, nu te mai preocupă, nu mai vrei să ții pasul, însă nu mă bombarda pe mine cu toate cunoștințele tale acumulate pe toată durata vieții. Mai ales dacă nu te întreb.

pensive grandmother with granddaughter having interesting conversation while cooking together in light modern kitchen
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *