Am citit: Față către față. Întâlniri și portrete – Andrei Pleșu

Recunosc că este prima carte scrisă de Andrei Pleșu pe care o citesc. Mi s-a părut cumva greoi și nu neapărat pe interesul meu. Însă aveam această carte primită cu împrumut de ceva vreme și sunt în acel punct în care trag tare să restitui toate cărțile proprietarilor de drept. Gata, mi-au umplut suficient biblioteca.

Recunosc că este prima carte scrisă de Andrei Pleșu pe care o citesc. Mi s-a părut cumva greoi și nu neapărat pe interesul meu. Însă aveam această carte primită cu împrumut de ceva vreme și sunt în acel punct în care trag tare să restitui toate cărțile proprietarilor de drept. Gata, mi-au umplut suficient biblioteca.

Revenind la carte de față, reprezintă o culegere, potrete, prefețe și postfețe, întâlniri și interviuri pe care le-a avut autorul de-a lungul vieții sale cu cei enumerați în carte.

Este o carte de cultură, în ansamblu un text inteligent presărat cu ceva umor ironic sau comic de situație. Este o carte profund admirativă la adresa celor care sălășluiesc între pagini prin cuvinte.

Nu vă așteptați să găsiți portrete în sensul clasic al cuvântului. Sunt mai degrabă schițări personale asupra unor caractere culturale și politice, unii dintre ei trecând deja în neființă de mulți ani.

Mi-a adus această scriere într-un stil mai degrabă gazetăresc decât literar o îmbogățire la nivel cultural. Am citit despre nume care ar fi trebuit să fie sonore sau poate că sunt într-un anume spațiu, dar pentru mine necunoscute.

Este interesant la Față către față întâlniri și potrete că deși între pagini se vorbește despre cei trecuți la cele veșnici începând de la oameni politici – Helmut Kohl, Corneliu Coposu, Bronislaw Geremek sau Vaclav Havel, oameni de cultură – Alexandru Dragomir, Constantin Noica, Marin Tarangul, Petre Țuțea, Alexandru Paleologu sau Monica Lovinescu, colegi de la Dilema – Magdalena Boiangiu, Aex Șerban, Zigu Ornea sau Tita Chiper, toți după cum spuneam nemaifiind în această lume și până la „politicieni de tranziție” cum îi numește dl Pleșu, ori chiar ziariști care încă se află printre noi, toată cartea are o prospețime, ceva care stilistic pare fresh, părea valabilă și acum zece ani, dar pare și peste alți zece ani.

Aș îndrăzni să spun că este o carte de luat și de citit în vacanță că ne tot bate la ușă după ce un an întreg mulți dintre noi am suspendat și vacanța și ideea de vacanță. Este tonică și intelectuală, relaxantă fără să te rupă complet de realitate și promițând să nu lase creierul să lâncezească.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *