Se vorbește de multă vreme cum că nimeni nu se bagă atunci când se întâmplă diverse lucruri care trebuie semnalate. De la furt în mijloacele de transport în comun, la parcatorii pe locurile destinate persoanelor cu dizabilități și a mamelor cu copii, de la cei care aruncă gunoiul pe jos, la cei care își lovesc soțiile sau copiii în plină stradă. Nimeni nu se bagă, nimeni nu ajută pe nimeni, fiecare este pe cont propriu și fiecare trebuie să se descurce.
Chiar așa o fi?
Pe de o parte, da. Pe de altă parte nu, evident.
De ce nu intervine majoritatea care observă derapaje publice? De frică. Suntem un popr crescut în frică. Frica dobândită în regimul comunist încă excelează printre noi. Apoi este frica dobândită acasă când cei care cresc și educă viitori adulți sunt tirani ori toxici. Frica paralizează, îngheață, nu lasă creierul să ia decizii raționale. Sigur că mai sunt ignoranța și nepăsarea însă eu cred că sunt în mai mică măsură decât frica.
Cine să intervină? Doar bărbații? Cum suntem egali unii cu alții doar atunci când ne convine, probabil răspunsul ar fi da, bărbații. Dar cei mai de pe vremuri pentru că barbații tineri de astăzi (nu toți) au o sensibilitate aparte și nu pot ține piept nesimțirii care de multe ori are pumnul pregătit și nervii iuți.
Femeile nu pot interveni? Sigur că pot! Cine să le rețină? Doar că în țara noastră concepția despre femei nu este deloc una propice lor. Multe nici nu sunt băgate în seamă, cele mai multe sunt ignorate cu desăvârșire.
În parcarea Lidl am văzut într-o zi o mașină parcată pe locul destinat persoanelor cu dizabiltăți. M-am uitat atent să văd dacă nu cumva judec și omul chiar are o problema. Nu avea șoferul nicio problemă, mașina era absolut normală, nu avea dotări speciale și nici vreo atenționare în parbriz. L-am întrebat (cred eu politicos) de ce parchează pe acel loc, doar este destinat persoanelor cu dizabilități. Moment în care omul a făcut ochii mari, s-a scuzat, a zis ceva de genul că era cam aerian și a mutat mașina în timp ce mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi că nu l-am lăsat să creeze o neplăcere oamenilor care chiar au nevoie de locul ăla de parcare. Dacă ați citit până aici, vă puteți șterge din minte acel iată măi că se poate și la noi, pentru că realitatea a fost că m-a înjurat de mi-a trebuit trei zile să mă spăl ca să iasă de pe mine duhoarea împroșcărilor verbale. Mare noroc că am scăpat nebătută, vă zic.
Acesta este doar un exemplu că am mai avut și altele scontate cu același final neferict pentru ambele părți. Problema mea este că mă enervez teribil când văd nedreptăți, aveam problema aceasta și pe la locurile de muncă, unde îmi era foarte greu să trec cu vederea peste ele. Știu și eu mă mir că încă locuiesc în țara asta a nedreptăților de toate felurile.
Într-una dintre cărțile pe care i le citesc copilului este o imagine a unui copil în fotoliu rulant care este ajutat de alt copil să ia o carte din biblioteca de pe un raft aflat la înălțime. Foarte greu mi-a fost să îi explic copilului că oamenii cu dizabilități chiar există și la noi în țară nu doar în cărți, doar că nu îi prea vedem pe afară pentru că le este foarte greu să se deplaseze ori să intre în magazine. Nu știu dacă ați observat, dar unele rampe de la magazine și mai ales de la intrările în blocuri sunt adevărate rampe suicidale pentru oamenii pe două picioare, pentru un cărut, ori un fotoliu rulant nici nu are rost să mai spun că este imposibil de accesat o rampă atât de abruptă, fără bară de susținere.
Simțul civic este o problemă a societății, nu doar a individului. Individul formează societatea, însă societatea dă educația, educație care este predată tot de individ după normele societății. Este un cerc vicios, un veșnic să facă ăla că eu am făcut, un de ce să mă bag eu că se va băga altul. Și eu m-am gândit de foarte multe ori dacă chiar este ok să mă trezesc vorbind de fiecare dată în condițiile în care isc adevărate furii în celălalt. Mai anul trecut la un magazin de cartier prin sectorul 1 un domn ce îmi putea fi tată m-a amenințat spunându-mi că mă va găsi el și voi vedea ce îmi va face pentru că i-am atras atenția (destul de enervată) că în magazin nu se fumează și nici nu se stă fără mască. Ce nu știa el, era că eu nu locuiam în zonă, intrasem de nevoie în acel magazin pentru prima și ultima oară.
Nu am concluzii, doar mai refulez din când în când.
