Mi-am petrecut copilăria așa ca mulți de altfel, la țară la bunici. Nu aveam copii cu care să ne jucăm, dar noi am fost trei frați și pe alocuri ne-am fost suficienți. Nu aveam jucării, însă aveam insecte pe care le mai alergam și uneori le prindeam și aveam porumb cât vedeam cu ochii din care îmi puteam face câte păpuși voiam eu cu păr de ce nuanță voiam eu în funcție de cum era mătasea știuletelui.
Eram toată ziua ba prin copaci, ba prin vii, pădure, câmp, printre ierburi înalte și mărăcini pe care deseori nu îi vedeam. Avem multe, multe zgârieturi. Nu știu cum făceam însă uneori eram mai mult pe jos decât înfiptă bine pe două picioare. Fie că mă împiedicam, alunecam, ori pur și simplu cădeam din picioare, mă loveam frecvent. Aveam genunchii plini de răni care se vindecau doar după ce mă întorceam în Capitală. La mult timp după ce mă întorceam. Nu știu cum se făcea dar aici nu eram la fel de împiedicată.
Stratul de coajă din genunchi era atât de gros că uneori pe sub ele lucra niște puroi care mai ieșea pe la margini afară. Nu aveam leucoplast, nici fașe de vreun fel, nici betadină, poate rar și foarte rar niște iod când mai ajungeam prin raza vizuală a mamei. Altfel luam ușor coaja, curgea sânge, se făcea altă coajă și tot așa.
Eram oare rezistentă? Posibil. Însă este posibil și să fi dezvoltat o reziliență pentru că nu era nimeni care să mă aline, să mă oblojească ori care să îmi accepte supărările. Am căzut, m-am ridicat. Îmi ștergeam lacrimile cu mâna murdară de praf, mă înnegream pe față și aia era. Nu alergam la nimeni în brațe unde să mă culcușesc până îmi trecea durerea sau măcar oftica faptului că am căzut. Am învățat să rezist.
Total opus față de cum sunt cei mai mulți copii de astăzi. Cei care sunt crescuți cu sentimentele la suprafață și nu băgate sub preș așa cum am învățat eu că se face. Sunt sensibili, vulnerabili și cu un torent de emoții, cel puțin din ce am văzut eu. Și cu toate informațiile primite pe toate canalele, să vrei să nu te informezi și nu prea ai cum că practic îți bate informația la ușă și intră peste tine în casă, tot mai aud pe afară: hai că nu ai nimic! Nu te doare! Nu ai pățit nimic!
Uneori ăști micii nu plâng de durere, ci de furie, de frustrare, de supărare, cel puțin văd la al meu copil și sunt convinsă că nu este ceva singular. Este adevărat că uneori îmi vine și mie să râd când îmi amintesc ce julituri aveam eu și ce zgaibe văd la copil, însă încerc să îmi amintesc să nu mă compar eu de atunci cu ce este acum, că oricum vorbim de personalități diferite, de nevoi diferite și oricum pe vremea mea nu era mai bine, eram mai rezistentă ceea ce nu a fost chiar un lucru grozav.
Un alt aspect interesant pe-afară este grija părinților pentru haine și încălțări. Să nu se murdărească, să nu se strice, să nu se ude. Iar tot acest pachet duce la interdicția de a merge la nisip. Nu știu de ce au pus ăștia lăzi ori gropi cu nisip în locurile de joacă pentru că mulți, foarte mulți nu au voie și nici acces acolo. Nisipul murdărește, este ud, miroase și ține rece, în general este aducător de multe nemulțumiri. Încă nu am văzut copilul dornic să se culce în groapa cu nisip, dar cine știe, poate nu am fost suficient de atentă. Devine din ce în ce mai dificilă pentru mine interacțiunea cu parcul și cu locul de joacă. Pe de o parte este mult NU, pe de altă parte se aud multe Da-uri, pe de o parte sunt părinți/bunici care nu se ridică de pe bancă, doar strigă la decibeli înalți la X-ulescu de multe ori până si X-ulescu se plictisește și răspunde, pe de altă parte sunt părinții (niciodată bunicii) care interacționează și cu copilul care nu-i al lui. Da, diversitatea poate fi bună, dacă nu ar fi atât de obositor pentru că în raza mea de acțiune ajung mai des cazurile de așa chiar nu.
