Se întâmplă uneori, foarte rar în ultima vreme, să mă trezesc cu nopatea-n cap, înainte de a se ivi vreo rază a noii zile. Atunci când este complet liniște, când casa doarme, când vecinii nu fac duș, când strada este amorțită. Ador o astfel de trezire. Cu condiția să fiu odihnită și să nu mă trezesc cu vreo treabă.
Asta s-a întâmplat și ieri dimineață. M-am trezit când încă era întuneric afară și liniște peste tot. În liniștea aceasta se auzeau niște glasuri îndepărtate de păsărele. Am deschis ușa de la balcon și m-am băgat sub pătură învelită până sub bărbie. Și am stat în liniștea mea, în răcoarea dimineții ascultând cântecele păsărilor care trăiesc în urbea asta aglomerată. Nici nu știam că sunt atât de multe păsări cu glasuri atât de diferite. Nu le știu nici acum, dar le-am auzit, le-am auzit ca și când aș fi fost pe un șezlong vara la marginea pădurii unde păsările au adevărate concerte matinale.
Eu prin orașul acesta am văzut doar porumbeii care fac multă mizerie fiind foarte mulți, pescărușii pe care îi aud de la înalțimea apartamentului meu, guguștucii care își fac cuib din maximum cinci paie și uneori mai pierd oul printre ele și vrăbiuțele guralive. Altele eu n-am văzut, nici nu am recunoscut în glasul lor. Însă de dimineață era altceva. Era un mini concert, 4-5 glasuri distincte care se bucurau de liniștea de afară.
Am adormit așa în răcoarea dimineții, bine învelită și în cântecul păsărilor. Mai târziu, la ora opt, nu se mai auzea niciun glas, doar zgomotul străzii și motoarele mașinilor.
