Mă tund. Nu vreau să mă tund. O poveste la coafor

Am în jur de patru ani și azi merg cu mama la coafor să mă tund. Eu nu vreau să mă tund. Nu îmi amintesc cât de mult a discutat mami cu mine despre ce înseamnă coafor, tuns, salon, oameni străini care mișună pe lângă mine. Știu doar că azi merg să mă tund la un salon mare situat într-un magazin și mai mare cu podea în pătrățele pe care îmi place să sar, dar mami nu mă lasă pentru că trebuie să mă port civilizat, iar țopăitul nu este civilizat, cum spune ea.

La salon un domn pe care nu îl cunosc, îmbrăcat în negru și care nu zâmbește mă pune pe un scaun pe care se află o pernă înaltă. Mă văd în oglindă și îmi place, dar nu îmi place locul acesta mare. Încep să plâng. Vreau la mami, mami e lângă mine și mă liniștește să cooperez ca să mă poată tunde domnul în negru. Spun că vreau la mami în brațe, dar nu se poate, zice că o umplu de păr. Nu mă simt în siguranță. Vreau să plec.

Reușesc să mă liniștesc și domnul începe să îmi taie părul. Mami îi explică cum trebuie să arăt, cum trebuie să fie tăiat părul meu, cum a văzut o revistă în care o fetiță arăta exact cum vrea să arăt eu. Poate lui mami nu îi mai sunt suficientă.

Eu tot nu vreau să mă tund

Domnul în negru îmi manevrează capul, nu pare să aibă răbdare, nu mă întreabă ce vreau, nu pare mulțumit de cum îmi țin capul. Mami intervine și ea și îmi ține capul într-o parte, se pare că nu sunt în stare să fac asta singură. Este foarte bine ce fac, dar trebuie să iasă tunsoarea ca în revistă așa spune mami. Domnul care mă tunde este tot mai nerăbdător cu mine, zice că nu îi ies liniile perfecte. Cred că este vina mea.  Lângă mine este o fetiță care s-a tuns aproape la fel ca mine, ea este veselă, nu a plâns și este fericită cu tunosarea ei, oare cum reușește. Mama ei nu pare supărată, nici nu a șinut-o de cap să stea. Sigur este vina mea.

Bine că s-a terminat și tunsul. Toți spun că arăt bine, dar dacă nu mă mișcam arătam și mai bine. Nimeni nu mă întreabă dacă îmi place cum arăt sau cum îmi stă. O ignor pe fetița care flutură din pletele ei cu bucurie. Plec acasă în sfârșit. Îmi vine să plâng, dar nu o fac, sunt fetiță mare acum cu tunsoare din revistă.

PS: povestea nu este despre al meu copil, însă este o poveste care a plecat de la o întâmplare reală petrecută într-un salon de coafor.

sursa foto: facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *