Am citit: Trilogia sexului rătăcitor – Cristina Vremeș

Am zis eu că anul ăsta îmi iau revanșa cu cărțile de autori români contemporani și mă țin de cuvânt. Astăzi vin cu prima carte a Cristinei Vremeș.  Un roman pe care l-am încadrat și însușit cu dificultate. Inițial am simțit-o asemănătoare cu Elena Ferrante, dar doar la început și foarte puțin m-a dus gândul acolo. Debutul este dificil, însă pentru o carte de debut este bună, puternică și meditativă. Încerc să ignor ochiul critic ce nu îmi dă pace și să mă axez mai mult pe ce mi-a plăcut și ce a fost bine în acest roman. O să punctez la final ce mi-a îngreunat lectura.

Povestea pornește din titlu. Trilogia este a patru femei (povestea străbunicii se amestecă în poveștile celorlalte, însă este o poveste de luat în calcul), străbunica, bunica, fiica și nepoata, fiecare cu povestea proprie, cu rigorile societății, cu greșelile trecutului cu impactul mamei asupra personalității. Aici am simțit tema comună cu Ferrante, în comparația cu mama și munca perpetuă în a mulțumi elementul matern de o importanță covârșitoare pe tot parcursul vieții.

Mi-a plăcut tonul în povestea bunicii și în povestea fiicei, la nepoată se complică lucruruile. Se schimbă și tonul și greutatea cuvintelor, dar și dinamica. Personajele sunt puternice, închegate, construite cursiv.

Cele trei femei din generații diferite (păstrez linia trilogiei ca în titlu, nu merg pe tetralogie, așa cum aș fi tentată să o fac și înglobez povestea străbunicii în a celorlalte) se completează una pe cealaltă în tumultul vieții. Fiecare încearcă să scape de mama din trecut, fiecare își dorește un viitor altfel decât cel pe care i-l arată mama și fiecare este o mamă mai bună pentru propria fiică.

Unele scene se conturează frumos, ca desprinse dintr-un basm, altele se derulează cu o duritate frapantă, iar altele se cufundă în misticitate. Cartea în sine fiind o îngrengătură de drame personale, de voința de a fi și de a demonstra că pot mai mult și diferit decât le-a fost arătat până la un punct, de boală care poate măcina fizicul și psihicul.

Pe alocuri romanul mi s-a părut ceva cam lung care a dus la momente de umplere care plictisește, de un uz de cuvinte fraze și metafore puternice, chiar dure care au îngreunat textul și unii ar găsi ca neajuns și veșnicul dramatism al femeii din spațiul carpatic, însă eu personal acest aspect îl găsesc foarte potrivit ca abordare.

Cartea este foarte bună pentru debut scriitoricesc. Nu aș recomand-o pe post de carte de vacanță că tot ne bate vara la ușă, dar și cărțile cu impact puternic și frumos conturate sunt bine venite în peisajul literar.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *