Dintotdeauna mamele prietenelor mele au fost mamele potrivite pentru mine.

Nu citiți dacă simțiți nevoia să mă judecați. Este un text scris despre mine și pentru mine în mod public și asumat.

Sunt convinsă că nu sunt singura care a crezut sau a gândit treaba aceasta. Și la vârsta semi-înaintată pe care o am, tot am impresia că mamele prietenelor mele sunt mult mai implicate în relația cu fiicele lor adulte și mame la rândul lor, decât este mama în relația cu mine.

Prima oară când am început să o compar pe mama cu alte mame a fost încă de mică, destul de mică, însă suficient de mare ca să pot conștientiza și înțelege diferențe. Atunci am perceput-o pe una dintre mătuși ca pe o posibilă mamă. Se purta frumos cu mine, îmi răspundea cu respect, mă făcea să mă simt bine și mă amuza. Nu aveam toate acestea acasă, ori dacă existau, limitările erai mai puternic percepute. Mă gândeam uneori cum ar fi fost ca mătușa să îmi fie mamă.

Mai târziu în școala generală nu am simțit această apropiere către mamele colegilor de clasă. Nu eram nici cei mai uniți colegi și nici prieteni în afara școlii. Iar mamele lor erau cam ca a mea, mereu expeditive și grăbite și îngrijorate și nici nu le știam foarte bine.

Când am intrat la liceu am început să am prietene de suflet și implicit să ne cunoaștem familiile între noi. Mergeam în vizită una la cealaltă, la aniversări. Dintre toate, cel mai mult îmi plăcea și atunci și îmi place și acum, deși nu mai este în topul preferințelor, poate pentru că nu ne-am mai văzut de foarte mulți ani, mama Elenei. Pentru mama Elenei a fost a doua oară în viața mea când am simțit că poate fi mama mea. Că avea ceva care mă atrăgea la ea. Că o mamă te poate aprecia cu voce tare, că îți poate arăta gesturi de tandrețe și că îți poate declara iubirea ei. Adică nu toți părinții spun că aprecierea se face doar când doarme copilul ca să nu și-o ia în cap? A fost un real șoc pentru mine. Evident nicio relație cu propria mamă nu este ușoară, mai ales la adolescență, însă tot liceul am trăit cu impresia că dacă mama Elenei ar fi fost mama mea, mie mi-ar fi fost înzecit mai ușor. Prima oară când am discutat real și serios cu mama Elenei a fost când ea împlinise 18 ani (este mai bătrână decât mine. Elena evident!) și atunci am realizat că o mamă se abține să spună tot ce gândește pentru a păstra o armonie în familie când al ei copil este mai sonor decât probabil și-ar dori. A fost un duș cu apă rece. Să pui pe altcineva mai presus de tine. Și eram convinsă că Elena nu știa ce fel de mamă are în casă și că nu o apreciază la justa ei valoare. Pesemne traumele ei erau mult mai mici decât ale mele și nevoile ei diferite.

Pe măsură ce am crescut și am interacționat cu diverse mame sentimentul acesta de mai bine în altă parte m-a însoțit frecvent. Rar, foarte rar am întâlnit în cercul apropiaților mei mame pe care să nu îmi fi dorit să fie ale mele măcar puțin. Deși pe unele dintre aceste mame le cunosc de foarte mulți ani, încă mai constat cu uimire că am în comun cu ele mai multe lucruri decât au fiicele lor. Lucru care poate fi valabil și la mine, să fie alte fiice care să aibă în comun lucruri cu mama mea și pe care eu nu le am.

Sau poate toată treaba aceasta vine din nevoia de comparație. Îmi iau cumva revanșa fără să îmi dau seama și compar părinții mei cu părinții altora așa cum eu copil am fost comparată cu alți copii. Cine știe, posibil sau plauzibil.

Știu că mulți veți avea tendința de a mă trimite la psiholog ca să îmi elucidez gândurile, ceea ce nu ar fi greșit, însă eu cred că puțină introspecție solidară nu omoară pe nimeni.

Vă las, ca de multe ori în coadă de pește, merg să o sun pe mama să văd în câte feluri mă regăsesc în ea.

joyful adult daughter greeting happy surprised senior mother in garden
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *