Sindromul copilului lovit iese la suprafață și încearcă să îmi acapareze copilul.

Pare că spun cuvinte pompoase, că am trecut la terminologii din cărți. Da, uneori este mai ușor așa, mai ales după multe cărți de specialitate citite. Iar alteori pur și simplu acești termeni înglobează tot ce aș putea spune eu în multe cuvinte. Dar, explic: sindromul copilului lovit se evidențiază atunci când vrei să mângăi un copil și el se ferește. Pentru că nu știe la ce să se aștepte, pentru că atunci când se ridică o mână deasupra lui mai des este lovit decât mngâiat și atunci a învățat să se ferească.

Eu am fost un astfel de copil care nu doar că mă feream, dar tresăream sau înghețam când mă simțeam în pericol. Astfel de comportament nu are al meu copil pentru că la noi nu există lovire sub nicio formă, iar mângâierea este mai ceva ca la maimuțe.

Am fost copil bătut acasă, asta este lesne de înțeles. Pentru cei din generația mea, excepții sunt cei care au fost crescuți cu respect. Pe vremea mea bătaia era o formă de educație acceptată. Și părinții mei au fost astfel crescuți, atât acasă, cât și la școală și era totul acceptat pentru că să nu mă faci de râs era mai puternic decât siguranța propriului copil. Acest aspect al vieții mele nu se răsfrânge asupra copilului meu. Eu știu că nu am să lovesc niciodată, pentru că știu cum este să te simți mic, umilit, plin de furie și neajutorat. Nu doresc astfel de sentimente pentru al meu copil, așa că acest aspect nu mă va acapara niciodată indiferent de cât de supărată m-aș simți în unele momente.

În schimb ce nu pot controla este sistemul educațional. Învățământul nostru cel de toate zilele. Și eu vorbesc asumat despre sistemul de stat, nu din colțul confortabil al minții mele știindu-mi copilul protejat la privat, ci din miezul acțiunii cu multe minusuri și prea rare plusuri ale sistemului de stat.

Ei bine, în primii doi ani de școală am avut o învățătoare tânără, drăguță, blândă, frumoasă pe care toți o iubeam. Din nu se știe ce motive după doi ani s-a mutat la altă școală. Chiar așa, fără să știm, fără explicații. Când după bine vine rău te întrebi ce ai greșit, exact ca acasă. În locul învățătoarei tinere a venit învățătoarea Bântea Maria, pensionară și rea care prinsese mai mulți ani la catedră în era comunistă decât în capitalismul glorios. Așa că această învățătoare venise la pachet cu multă strictețe, cu umilire și cu lovire. Nu știu câți dintre voi ați fost loviți la școală de învățători sau de profesori însă mie mi s-a întâmplat și te simți și mai neîndreptățiți decât atunci când ești lovit acasă. Pentru că acasă ți se inoculează cumva că cel care te-a făcut are drepturi depline asupra ta, pe când știi sigur că cel din afara casei nu are niciun drept asupra ta.

Învățătoarea Bântea ne ridica pe toți în picioare și ne punea să ținem palma întinsă pe durata întregului procedeu și trecea pe la fiecare să ne altoiască cu câte o muchie a propriei rigle. Nu îmi amintesc motivele supărării ei. Îmi amintesc groaza mea, răutatea de pe fața ei și palma mea care se înroșea și se umfla. Îmi mai amintesc furia, nedreptatea și plânsul. Aveam o riglă din lemn cu trei muchii pe care am ajuns să o urăsc și pe care cumva am făcut-o pierdută. Asta nu era un motiv de a scăpa de pedeapsă, nu te lovea cu rigla ta, te lovea cu a altuia. Învățătoarea s-a oprit din acestă practică atunci când mai mulți părinți, printre care și mama, s-au urnit spre școală și i-au cerut să se oprească. Mama a venit la școală, după ce evident a vorbit cu ceilalți părinți, doar nu te apuci să iei decizii din acestea majore de capul tău, dacă greșești, verifici mai întâi să vezi dacă și alții au ceva de spus și după ce a văzut că mâna mea nu se mai desumfla din cauza loviturilor aproape zilnice, s-a urnit. Niciun părinte nu a reacționat de la prima lovitură, probabil li se părea ceva normal pentru că așa decurseseră lucrurile și în școala lor.

Acesta este aspectul vieții mele care mă urmărește de dinainte de a merge al meu copil la grădiniță. Teama de a nu trece prin ce am trecut eu, teama de a ieși dintr-un mediu civilizat, cu respect și empatie și de a intra în unul cu toate cele de mai sus lipsă. Aceeași teamă care scoate ghearele în mine ocazional și mă face să mă cutremur. Lucrurile s-au schimbat mult, au evoluat, cadrele didactice s-au mai modernizat, însă aspecte de violență la școală sau în familie sau în locuri publice care mai apar în media nu mă ajută chiar deloc. Nu pot ignora media, știrile, informațiile din țară ori din lume pentru că aici trăiesc și eu, iar dacă ignor nu înseamnă că nu se întâmplă. Copilul meu nu a pățit nimic până acum și sunt convinsă că nu va păți nimic, mă informez foarte bine înainte de a lua o decizie. Însă, teama este acolo și din când în când mă vizitează făcându-mă să mă gândesc, dar dacă...

Alung repede din minte gândurile care mă vizitează și care nu au legătură cu copilul meu ci cu copilul eu, căci alte soluții momentan nu am.

grayscale photography of crying woman
Photo by Kat Jayne on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *