Am citit: Viața mincinoasă a adulților – Elena Ferrante

Mi-am făcut cadou de Crăciun această carte în speranța că în mini vacanța de sărbători o să mă delectez cu niște lectură ale autorilor mei preferați. De unde să știu eu că mă covidez și că n-o să citesc nici măcar un rând din nicio carte. Ei, detalii că până la urmă eu tot am reușit să citesc în momentul în care m-am scuturat de covid ca de o haină nedorită.

Viața mincinoasă a adulților, aflu direct de pe copertă că, a fost scrisă de Elena Ferrante imediat după tetralogia napolitană. Marketing-ul de altfel funcționează bine și cărțile ei sunt împărțite în cea de dinainte de tetralogie, cea de după tetralogie și tot așa.

Este o carte bună, ca tot ce scrie Ferrante de altfel. Chiar dacă temele ei se repetă în tot ceea ce scrie și acțiunile se desfășoară în Napoli în mare parte, tot nu mă pot sătura de modul în care scrie. Așa mult îmi place mie că din moment ce am pus mâna pe orice carte de-ale lui Ferrante nu mai reușesc să o las din mână până nu o termin. Bine, realitatea este că fac pauze, nu am cum să mă cufund doar în cărți și atât. Deși uneori mai visez la câte o cură din asta în care sunt eu și cartea într-un spațiu stop timp.

În cartea aceasta Ferrante prezintă o adolescentă educată provenită dintr-o familie cu educație chiar dacă unul dintre părinți provine de la marginea societății și a muncit să ajungă educat și respectat. Copilul cunoscând doar mediul de acasă își dorește să interacționeze cu familia extinsă și ne-educată a  tatălui. O poveste despre transformarea unei fete din copilă în adolescentă. Despre frământări, despre neînțelegerea dintre generații. Despre iluzia și deziluzia frumuseții. Personajul principal feminin află de la o vârstă fragedă ce este minciuna. Învață cum să o recunoască și cum să o deosebească. Își dă seama că lumea adulților fără minciună mai că nu există. Că se minte din politețe, din complezență, din teamă, din rușine, din iluzie și din deziluzia de a păstra aparențe.

În fiecare carte a Elenei Ferrante regăsesc completări ale personajelor din celelalte cărți. Și oricât m-aș gândi că alt scriitor nu ar putea să facă lucrul acesta și să perpetueze temele și proprietățile personajelor de la o carte la alta, Ferrante reușește cu grația unui scriitor care are un aparte talent al cuvintelor.

Accentul în carte este pus pe efectul în lanț pe care îl au minciunile asupra vieților celor din jur, însă mai ales asupra copiilor care își însușesc vorbele direct pe suflet. Vorbe care uneori îi urmăresc toată viața. Discrepanța cu care adulții spun nu minți! În tot cazul, nu ne minți pe noi. Însă ei procedează pe principiul fă ce spun eu, nu ce fac eu.

Când aveam paisprezece ani făceam pregătire la română cu un profesor pe care l-am îndrăgit tare mult. Pe lângă faptul că mă pregătea pentru examen, mă pregătea și pentru viață fără să fie intruziv și sfătos. De la el am învățat că dacă vrei ca al tău copil să nu te mintă ar trebui să nu îl minți nici tu pe el și nici pe alții, astfel încât să aibă exemplul practic de la tine. Era în perioada în care părinții noștri trăiseră deja treizeci de ani în comunism, iar obiceiurile obținute atunci au fost păstrate pentru totdeauna. Așa că o minciună nevinovată de genul celor în care auzeam “du-te și spune că nu sunt acasă” sau “dacă mă caută cineva să spui că dorm” și altele asemenea auzeam frecvent. În același context auzeam și povețe despre cum nu este bine să minți și cum nu este corect. Foarte educativ. În timp, citind, am învățat să îmi schimb obiceiuri și să învăț să creez o variant care să îmi placă și mie. Am învățat să mă caut ca să îmi placă și mie de mine. Despre căutarea de sine este și Viața mincinoasă a adulților. Este foarte potrivită pentru cei care au acum copiii adolescenți chiar dacă nu este o carte psihiologică, este totuși despre trăirile unei adolescente.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *