Izolarea m-a ținut departe de cartier, însă acum îmi iau revanșa.

Am stat izolată atâta timp și implicit departe de lume, dar mai ales departe de lumea dezlănțuită a cartierului. Practic m-am retras în bula mea lucru care mi-a dat impresia că trăiesc într-o lume civilizată, calmă, cu bun simț, cu respect față de cel de lângă tine. De la înălțimea apartamentului în care locuiesc se mai auzea doar decibelul rătăcit de la câte un vecin care încurca apartamentul cu clubul. Se mai întâmplă și confuzii. Am auzit că de la pandemia asta ni se trag acum toate ponoasele.

Am ieșit din casă de ceva vreme, chiar dacă nu eram in cea mai bună formă a mea, am cam tras de mine pentru că era necesar. Și mi-am dat seama că mi-a fost dor de cartier. De aerul ăsta mohorât și trist. De toți rahații împrăștiați pe peste tot de la ploaia aceasta de iarnă care mă induce în eroare că nu mai știu dacă este iarnă, toamnă, primăvară, așa cum mă induce în eroare trotuarul care pare sigur, dar pe care nu am pe unde să calc. Ba mașini, ba rahați, ba gunoaie. Cum să nu îți placă așa ceva? Aproape că nu îi înțeleg pe cei care s-au retras la case și mai ales la țară pe lângă Capitală. Cum să nu îți placă la bloc? Cum să vrei să pleci dintr-un cartier atât de divers și de ofertant în ale comediei, exagerării, ridicolului și băgatului în seamă.  Am mai zis eu pe aici că în al meu cartier oamenii sunt campioni la băgatul în seamă.

Acum ceva vreme când era afară o căldură de aproape te pregăteai să faci plajă și nu să pui cinci cojoace pe tine, al meu copil era în programul de primăvară. Un adevărat afront în acest cartier. Nu avea căciulă pe cap, nici mănuși în mâini și mai avea și geaca descheiată. Traversând pe trecerea de pieton ca niște persoane civilizate unde ne înscriem cu succes, aud o voce care strigă insistent în urma mea să îi pun copilului căciula pe cap că se îmbolnăvește și este grav ce am făcut eu. N-am apucat să termin traversarea că doamna în cauză mă ajunge din urmă și își continuă tirada. I-am spus civilizat să își vadă de treburile proprii că ale mele sunt treaba mea. Iată că pe oamenii ăștia băgăcioși nici apocalipsa lui George Bonea nu le schimbă năravurile.

În altă zi când mă întorceam din parc se auzea în atmosferă o doamnă care țipa și certa pe cineva. Mă gândeam că cine știe ce mamă și-a ieșit din pepeni și a cedat impulsului de moment și a început să zbiere la un copil mic ce își ține capul plecat în timp ce îl ține de mână ca să nu aibă scăpare, dar mintea mea ilustră a fost înșelată. Zbieretele erau într-adevăr de la o doamnă însă nu erau îndreptate către un copil, ci către un câine. Doamna îl ținea de lesă și îl întreba tare ca să audă și câinele că este lucru știut că au probleme cu auzul, de ce avea un anume comportament neacceptat. Câinele se uita la ea și dădea voios din coadă semn că este profund afectat de comportamentul stăpânei lui.

La poștă! Ah, cum să uit eu de poștă? Acest loc aproape magic unde se întâmplă minuni zi de zi. Asta ca să rămân în registrul boem și să nu îmi scape circ. Înainte de pandemie când intrai în poștă practic te atașai de grupul deja format acolo de aveai impresia că sunt lipiți între ei așa de înghesuiți erau. Acum de când cu pandemia poșta este aerisită, sunt oameni doar la ghișee, coada este semidistanțată afară fie ploaie fie vânt. La recenta vizită la poștă – aș fi vrut să spun ultima vizită, dar nu are rost să mă mint – erau acolo doi oameni în etate (cum altfel) cu aceeași problemă: așteptau niște bani care nu ajunseseră și asta era clar din vina angajatului poștei pentru că nu voia să le dea banii. Nu știu exact cât a înercat să îi lămurească, cât le-a explicat sau câtă răbdare a avut (de parcă oamenii ăia au avut vreodată răbdare), cert este că eu am ajuns în momentul în care strigătele erau înălțătoare. Doar este lucru știut că la noi până nu urli puțin la cel din fața ta nu ești cineva. Până am plecat eu nu se rezolvase nimic, iar replica angajatei a fost de un real profesionalism: nu am banii, ce vreți acum, să îmi dați și două palme?

Vă rog nu vă îngrămădiți să vă mutați în cartierul în care locuiesc eu că suntem și așa prea mulți.

woman in gray tank top
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *