Am citit: O toaletă a la Liz Taylor – Rodica Ojog Brașoveanu

Am încheiat anul cu o carte scrisă de autor român și am început anul în aceeași notă.

Nu am citit până acum nimic scris de Rodica Ojog Brașoveanu și adevărul este că nici nu știam despre ea mare lucru. Dar mă bucur tare când descopăr cu încântare scriitori români care scriu cărți care abia așteaptă să fie citite.

Știți cum este cartea aceasta? Numai bună de citit acum. Bine înfofolită într-o pătură groasă în fața unui șemineu pe un balansoar care se încăpățânează să nu se balanseze. Cu o cană mare cu ceai de iarnă, fierbinte lângă și cu această carte în față. Să fie zăpadă multă afară. Zăpadă din aceea care scârțâie sub tălpi când calci greoi pe ea. Și un ger care îți șfichiuie obrazul când te prinde cu fața golașă.

Așa este cartea asta. Moale, caldă, intrigantă, ca o doamnă în etate care încă te servește cu cafea și cu dulceață pe farfurioară ca în vremurile de care mai citim doar prin cărți, unele chiar pline de praf.

Și stând așa bine înfolfolită în pled aflu despre Mircești, despre craiul Dragu, despre soția sa Anca, despre Colonel, despre Mirciulică și toate personajele creionate de Rodica Ojog Brașoveanu în cartea aceasta numită O toaletă a la Liz Taylor și care este a șasea carte din seria Melania Lupu. Știu încep și eu cu finalul, dar așa mi-a picat în mână, trebuia să mă documentez mai bine înainte de achiziție. Însă chiar și așa, poate fi citită ultima carte din serie. Există câteva trimiteri la celelalte cărți, însă povestea în sine este independentă de celelalte povești și poate fi citită fără să ridice probleme.

Romanul este unul polițist, are intrigă, are anchetă, are o ușoară aventură și multă supoziție. M-a dus cu ușurință cu gândul la ecranizarea după Enigma Otiliei a lui Călinescu. Lumea bună și restul, artă cu nume grele, cei de sus și cei de jos în societate. Amantlâcuri mai mult sau mai puțin cu perdea. Aparențe mai mult sau mai puțin păstrate. Și o crimă de deslușit.

M-a prins cartea, este ușor să te lași purtat de poveste, nimic complicat, deși la un moment dat te întrebi cine este ucigașul care a curățat lumea de un misogin deșănțat că de-aia îi zice carte polițistă. Misterul nu rămâne nedeslușit până la final și misterul se risipește între paginile ușor gălbui. Iar portretizarea personajelor întregește povestea expusă.

Dați o șansă cărților de autori români. Eu mi-am propus ca anul acesta să înclin balanța mai mult în favoarea lor, vom vedea dacă îmi și iese.

Citiți. Nu doare ba este chiar plăcut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *