Ultima noapte din an cu covid, prima zi din an covidată

Mi-a fost frică de această boală. Foarte frică. Am tratat această epidemie cu maxim simț de răspundere. Am respectat starea de urgență, nu am chemat oameni la mine, nu m-am văzut cu nimeni. Pe lângă tot ce tronează pe dulapul de la intrarea în casă, anul acesta și-a făcut loc și un turn din cutii cu măști și o adunătură de sticle cu dezinfectant. Port mască afară în aer liber de pe vremea când nu era obligatoriu pentru că în zona în care locuiesc eu era foarte aglomerat.

Că m-am dezinfectat mereu când ieșeam din lift, apoi când ieșeam din scara blocului, apoi pe stradă încă de câteva ori, apoi de la capăt când intram în scara blocului și acasă mă spălam pe mâini cu săpun și cu apă rece, sunt deja lucruri pe care le-am tot scris pe aici. Apa caldă în plină pandemie a fost o mare provocare. Nu, nu s-a rezolvat între timp. Între timp ne mai încălzim și cu aerul condiționat când este foarte frig afară. Cum ar veni am avansat,  doar că spre mai rău.

Cumva totuși în ciuda măsurilor poate exagerate în viziunea unora mai relaxați am reușit totuși să iau acest virus. Nu știu cum, nici când și cu greu mi-am dat seama că m-am infectat.

M-am tratat acasă cu tratament de la medicul de familie și într-adevăr starea mi s-a îmbunătățit când am primit tratament adecvat. În total starea de rău a durat aproape trei săptămâni. Nu sunt în cea mai bună formă a mea și nu voi relua momentan scrisul pe blog cu aceeași intensitate.

Nu am avut panici și nici anxietăți o dată ce m-am îmbolnăvit. Nu m-am gândit la ce este mai rău. Ba chiar m-am liniștit și m-am gândit că după ce a fost rău de acum nu poate să fie decât bine.

Nu voi scrie aici ce tratament am primit, îmi dau seama că este personalizat pentru fiecare simptomatologie în parte chiar dacă unele medicamente probabil se regăsesc în mai multe recomandări medicale. Am achiziționat în schimb aparat pentru măsurarea nivelului de oxigen și al pulsului.

Cel mai greu mi-a fost în momentele în care nu mă puteam ridica din pat și am fost singură cu copilul. Asta pe vremea când nu știam ce am. Cel mai mult mi-au dat de furcă amețeala și tusea. Este foarte greu să nu ai echilibru în pași și să te clatini la fiecare mișcare, să ajungi la toaletă doar ținându-te de pereți. Despre tuse aveam impresia că este o tuse seacă, dar ușoară. Nimic mai fals. În cazul meu cel puțin. Tusea a fost seacă însă extrem de puternică. Genul acela de tuse care te lasă cu dureri pe la mușchi de a căror existență nici nu aveai habar. Tușeam în rafale ore întregi. Tușeam de la 4 dimineața până la 7 apoi mai dormeam două ore de epuizare apoi o luam de la capăt cu tusea.

Debusolant că stările alternează de la o zi la alta sau în câteva ore. Am avut o dimineață în care am strănutat intens și mi-a curs nasul ca într-o veritabilă viroză, ca  după amiaza deja să am nasul uscat și să am impresia că suflu foc. Am avut două zile în care m-am simțit excelent, chiar cu tonus bun, cu o stare foarte bună de spirit ca a treia zi să nu mă pot ridica din pat, iar genul acesta de reveniri și recăderi au fost câteva la număr în cele trei săptămâni. Ca în final cele care au rămas fidele cu mine să fie amețeala și tusea.

Deși în casă am stat 3 persoane izolate timp de două săptămâni deși eu eram bolnavă de cu o săptămână cel puțin înainte, nu a mai avut nimeni simptome. Fiecare organism reacționează diferit și fiecare percepe boala în propriul mod. Eu nu am mers pe principiul că oricum până la urmă ne îmbolnăvim toți. Eu cred în continuare că nu este necesar să facem toți această boală, așa că totuși cea mai bună variantă din punctul meu de vedere rămâne evitarea bolii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *