Eu și 1989

Știu că este o perioadă în care mai toată lumea scrie câte ceva despre decembrie ’89 și este bine că se întâmplă așa(măcar mai schimbăm foaia cu coronavirusul). A fost o perioadă extrem de importantă în istoria țării noastre și în viețile noastre. Nu avem voie să uităm. Trebuie să ajutăm tinerii și noile generații să înțeleagă însemnătatea Revoluției.

Familia mea a avut mult de suferit și după decembrie. Știu, veți spune că toate familiile au avut de suferit și sunt convinsă că așa a fost, însă cred că cei care și-au plâns rănile sau au plâns trupurile celor dragi lipsite de viață, cumva au suferit altfel.

La revoluție aveam 3 ani. 3 ani și 5 luni mai exact. Nu îmi amintesc multe lucruri și nu îmi dau seama cât din amintiri sunt ale mele și cât sunt create în urma poveștilor auzite pe repeate în jurul meu. Evident nu am povești cu stat la cozi și lipsuri și rații și porții mici și nu despre perioada comunistă vreau să povestesc aici, ci strict despre decembrie ’89 și despre ce a însemnat pentru mine și pentru familia mea acele evenimente atunci și în perioada de după.

 Tata a fost împușcat pe 24 decembrie.

 Știu  că în zilele noastre oamenii în ajun de crăciun încă mai caută cadouri sau împodobesc bradul sau stau liniștiți cu familiile acasă, însă atunci oamenii în ajun de Crăciun sau chiar în ziua de Crăciun se căutau pe la morgă și pe la spitale. Era așa un talmeș balmeș că nu se știa nimic de nimeni. Odată ce aflai că cel pe care îl căutai a fost luat cu salvarea, te puneai pe căutat că mai multe nu aflai. Mamei i s-a spus că tata a fost doar puțin zgâriat și dus la spital pentru bandajare însă ea știa foarte clar că pentru o zgârietură te bandajau pe loc, nu te ducea nimeni niciunde. Așa că l-au căutat întâi și întâi la morgă, de acolo se începea căutarea. Intrai și te uitai la toate cadavrele să vezi care e al tău. Dacă nu era niciunul răsuflai ușurat, dar cu părere de rău pentru ceilalți. Informațiile erau extrem de bulversante. Unii îți spuneau că a murit, alții că este la x spital sau la y spital. Pe tata l-au găsit la spitalul Grivița pe vremea aceea, actualmente Sf Maria din sect 1. El a trăit și a supraviețuit cu extrem de multe zile de spitalizare și extrem de multe operații suportate.

Nu știu cum mi s-a oferit informația că tata a fost împușcat, ori că este în spital. Nu îmi amintesc nimic. Îmi amintesc că în acele zile, în jurul evenimentelor, eram în curte cu frații mei și copiii nașilor noștri și găseam cartușe în mormanul de nisip pe care îl aveam în curte și în jurul căruia ne jucam. Apoi îmi amintesc multiplele vizite la spital. Mama ne lua pe rând să mergem cu ea la tata. Nu îmi amintesc suferință și nici deznădejde, îmi amintesc că oamenii voiau să fie veseli ca să uite prin ce trecuseră, ca să aibă putere să se vindece și curaj ca să aibă la ce să se întoarcă în lume. Îmi amintesc cum mama ne încuia în casă când mergea doar ea la tata la spital pentru că eram 3 și eram mici și se temea să nu pățim ceva pe afară așa că ne încuia în casă cu cheia. Pe vremurile acelea, părinții erau obișnuiți să iși lase copiii singuri în casă încă de la câteva săptămâni. Fie aveau treburi pe afară, fie aveau de stat la cozi. Cei mai mulți nu primeau atenția și grija pe care o primesc cei mici în zilele noastre.

Îmi amintesc o copilărie în mare parte pe holuri de spital, însă atunci nu o percepeam ca fiind ceva tragic ori dramatic, era ceva obișnuit. Îmi amintesc că atunci când era acasă, tata era în mare parte în casă, nu ieșea, era mereu proaspăt operat în primii ani de dupa ’89. Îmi amintesc cum mama era obosită și sătulă de treburi casnice.

 Nu am crescut cu cheia de gât pentru că nu a fost nevoie, noi nici măcar nu aveam cheie la poartă, la noi era cineva în permanență acasă. Tata nu a mai muncit o zi pe urmă, a finalizat drumul lung al spitalizarilor cu un handicap, un șchiopătat în urma plăgii din picior cauzată de una dintre împușcături, o plagă deschisă în burtă care a colectat și puroiat peste 10 ani, tot în urma împușcării. Nu putea nici atunci și este valabil și azi când a dobândit și alte boli, să stea prea mult în picioare, ori să meargă prea mult, ori să stea prea mult într-o anume poziție. A muncit doar 13 ani și cariera lui (care în timp oricum se încheia, pentru că România nu a mai avut nevoie de meseriași) s-a încheiat brusc într-un moment de maximum randament. Un om activ și sociabil a devenit un prizonier al propriei case. Ieșea rar și puțin și tot timpul cu un strat substanțial de pansament la burtă ca să nu își murdărească hainele și tot timpul cu un brâu care să îi țină burta strânsă pentru că de atunci intestinele s-au proptit în piele după ce organismul a respins în mod repetat plasa care trebuia să fie înlocuitor de prapur. Nu a mers niciodată cu noi în parc, nu s-a așezat niciodată pe covor ca să se joace, iar răbdarea i s-a șubrezit din ce în ce mai mult în timp.

Pe 24 decembrie acum puțin peste 30 de ani tata a murit puțin. A fost în comă. Și-a revenit. Nepoata lui l-a căutat la morgă. Mama a fost anunțată gradual durata de viață a lui tata, după ce inițial nu i se dăduse nicio șansă de supraviețuire. A trecut până acum toate pragurile menționate de medici, iar medicii s-au oprit la un moment dat în a mai pune pronosticuri.

Pentru mine revoluția – lupta pentru supraviețuire – a început pe 24 decembrie și nu s-a mai încheiat niciodată.

ambulance architecture building business
Photo by Pixabay on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *