Comunismul de după comunism

Cred că de astăzi vor începe pe bloguri să curgă rânduri legate de perioada din decembrie 1989. Acea lună care a încheiat o lungă filă dintr-o istorie care din punctul meu de vedere nu se mai termină. Nu doar că nu voi face nici eu rabat de la a publica texte cu și despre Revoluție, însă voi scrie lucruri care s-au întâmplat familiei mele al cărei curs de viață s-a schimbat în acel clișeic decembrie însângerat. Însă asta în alt text.

În decembrie 1989 aveam 3 ani si 5 luni. Nu aș putea spune că am trăit în comunism, deși m-am născut în comunism. Dar, având părinți, rude, prieteni de familie care au trăit și s-au format în acest regim, evident și viața mea a fost influențată fără ca eu să am vreo contribuție directă.

Și mi-a influențat viața mai mult decât mi-aș fi dorit să se întâmple, cu toate că cel puțin la nivel teoretic lucrul acesta nu ar fi trebuit să mai aibă loc ținând cont de schimbările cu care a venit finalul de an 1989. Regimul mi-a dictat viața încă de dinainte de a mă naște atunci când a hotărât să crească demografia țării fără să țină cont de nimic. Lucru care a dus la apariția mea pe lume, chiar dacă părinții mei nu mai aveau nevoie de încă un copil. Pentru că da, eu sunt una dintre decreței.

Comunismul nu a dispărut atunci când a murit conducătorul suprem. Regimul nu s-a volatilizat în neant, oamenii nu și-au dat reset începând cu luna ianuarie a următorului an și viața nu și-a reluat cursul firesc. Deși bine ar fi fost să fie așa.

Obiceiurile nu s-au schimbat. Nu doar că nu s-au schimbat peste noapte, dar nu s-au schimbat ani de zile, că așa am reușit să trăiesc în comunism, deși tehnic nu mai eram încartiruiți în acest regim. Îmi amintesc că după ’90 când se anunța în cartier că a venit mașina de pâine, mergeam și mă așezam la coadă să cumpăr pâine și mașina aceea de pâine se termina foarte repede. Apăruse pâinea turcească, cu broboane pe burtă cum îmi plăcea mie să îi spun. Poate că diferența consta în faptul că nu se mai stătea la coadă cu zilele, ci doar cu orele. Nu mai erau cozi pe timp de noapte, ci doar pe timp de zi. Sau cel puțin asta am prins eu. Oamenii încă trăiau cu frica de a se exprima liber, așa a fost toată copilăria mea. Am învățat de foarte mică lecțiile umilinței și a supunerii, că nimic nu se mișcă fără șpagă (este că vă sună extrem de actual?).

Când mergeam în piață cu mama (piață am zis, nu supermarket) și se arăta o coadă la orizont, mama se așeza cuminte acolo. Și urma nelipsitul dialog de fiecare dată:

-Mama ce se vinde? Întrebam eu în ideea că poate stârneam curiozitatea.

– Nu știu ce se vinde, zicea mama lăsându-mă perplexă.

-Pai de ce te-ai așezat la coadă dacă nici măcar nu știi ce se vinde?

-Văd eu când ajung în față.

-Păi și dacă se termină până ajungi în față? Sau dacă îți dai seama că nu îți trebuie?

-Ei, lasă că văd eu când ajung.

-Și stăm așa aiurea la coadă? Mă mai revoltam eu puțin, însă fără sorți de izbândă.

Greu, foarte greu s-a lepădat mama de acest obicei, al cozilor. Foarte greu a început întâi să se uite și apoi să constate dacă îi trebuie sau nu și dacă chiar merită statul la acea coadă. Că de cozi n-am scăpat nici azi. Acum nu mai stăm la coadă la carne, ci la coada la casă la supermarket.

Acum, când sunt alegeri de orice fel, peste tot vuiește lumea în îndemnuri pentru ca populația să meargă să voteze. În jurul anilor ’90 oamenii mergeau la vot de teamă. În casă mereu auzeam „să mergem să votăm că dacă avem nevoie de ceva de pe la primărie primul lucru care te întreabă e dacă ai votat și dacă nu ai ștampila de vot, fie nu te ajută, fie te amână până te lipsești”. Și era chiar adevărat, în instituțiile publice te serveau în funcție de ștampila de pe buletin. Lăsăm deoparte faptul ca se considera că dacă intri în instuțiile de stat, angajații de acolo îți făceau un serviciu și nu că erau în slujba ta (este că tot actual sună?).

Vecinii încă mai pândesc din spatele gardului pe ceilalți. Deși mulți dintre ei au murit în ultimii 30 de ani, tot au mai rămas câțiva care tind spre ’90 de ani și care încă au acest obicei de a pândi mișcările celorlalți. Credeți că imediat după ’89 stăteau lucrurile altfel? Da, erau mai mulți care făceau treaba asta și fiecare mișcare era monitorizată. Și acum am dubii că unii dintre ei mai și dormeau.

În primii cinci ani nu s-au schimbat prea multe lucruri, adică fix primul mandat al lui Iliescu. Poate că deja începuse să moară industria românească și fabricile și poate că se pregătea terenul pentru capitalismul ce avea să vină. Însă am prins și eu alimente pe care mi le amintesc și astăzi și care erau specifice acelei perioade de comunsim. Am prins iaurtul acela extrem de acru în borcan de sticlă și cu staniol deasupra. Am prins sticla de lapte cu gura largă, am prins sifonul în sticlă de sticlă.

La marginea Bucureștiului în vremea aceea se trăia exact cum se trăia la țară atunci dar și acum. Nu aveam stradă asfaltată, nici apă curentă și nici gaz. Imediat dupa ’89 încă se găsea greu butelie și era cerere mare și fiecare familie avea câte un căruț special cu care cărau buteliile, chiar așa se numea, căruț pentru butelii. Schimbările acestea au venit prin anii 2000 cu foarte mari cheltuieli și extrem de mari eforturi financiare din partea alor mei. Ceea ce ar fi trebuit să fie o necesitate, a devenit un lux.

Oamenii încă sunt temători, nu au curaj să își apere sinele, nu au curaj să spună ce gândesc, mulți nu știu să o facă într-un mod civilizat. Eu încă aud în jurul meu expresii de genul lasă că mă duc la ăia(insert orice instuție de ofertare servicii) și fac eu scandal. Pentru că nu-i așa totul se rezolvă cu un scandal. Am fost crescuți în obediență și mulți le transmit același lucru și propriilor urmași. Copiii crescuți în afara acestor norme sunt considerați diferiți și nu o normalitate.

 Sunt convinsă că lista mai poate continua, dar mă opresc pentru astăzi, să nu stric de tot mini vacanța pandemică.

                Așa că încă nu îmi este clar de ce tot vorbim despre comunsim la trecut, când unele cutume sunt atât de împământenite și de actuale.

people in line
Photo by Cátia Matos on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *