Poveste: amintiri nerezonabile 3

Aici este povestea Amintiri nerezonabile

Și aici este povestea Amintiri nerezonabile 2

Reușesc cu greu să îmi stăpânesc bătăile rapizi ale inimii. Îmi înghit repetat saliva ca să potolesc valul de greață. Gustul fierei mă copleșește. Îmi adun toate forțele de care dispun pentru a mă concentra ca să nu împrăștii voma pe toți pereții și să țin stomacul liniștit. Inspir profund, închid ochii și mă concentrez atât cât mă lasă durerea asta cumplită de cap.

Cu ochii închiși pipăi cu mâna pe suprafața dură a patului după un punct de echilibru. Aud cum telefonul sună din nou și aleg să îl ignor. Din nou. Ating cu vârful degetelor ceva. Nu deschid ochii. Pipăi obiectul străin și îmi dau seama că este o pereche de ochelari. Ciudat! Eu nu port ochelari. Nu am purtat niciodată, nici măcar în copilărie. Chiar la ultimul control medical doctorul a spus că am vedere de vultur. De ce să am eu ochelari în patul meu? Sanctuarul meu unde nici praful nu se așează, cu atât mai puțin un obiect străin. Deschid ochii și zăresc o pereche de ochelari cu formă supradimensională. Nu știu de ce îmi vine să mă uit prin lentilă. Știu sigur că dacă sunt ochelari cu dioptrie nu am să văd prin ei, ba chiar au să îmi facă mai mult rău decât bine. Totuși, când raționalul și iraționalul se bat cap în cap, unul câștigă. Nici nu mai spun care. Privesc prin lentilă, pare reconfortant. Îmi pun ochelarii la ochi și constat că începe să mi se calmeze capul. Nu mult, dar măcar un cuțit și tot a ieșit din craniu. Și vederea se mai limpezește. Ceea ce este extrem de ciudat. Niciodată nu am avut nevoie de ochelari. Nu este cazul să îmi bat acum capul cu asta, am altele de deslușit.

Al naibii telefon, nu se mai oprește. Zăresc cu coada ochiului – normal acum că zăresc ceva, chiar îmi permit aroganța de a mă uita cu coada ochiului – că pe ecran licăre numele Iuby. Iuby? Cine este Iuby? Clar eu nu cunosc pe nimeni cu numele Iuby. Și clar nu am eu un iubit. Și dacă aș avea nu i-aș spune siropos iuby. I-aș spune…Ei, ce contează cum i-aș spune, nici măcar nu este cazul să mă gândesc.

Ignor telefonul cu Iuby vuind-mi în cap și îmi îndrept atenția spre picior. Să văd ce este dâra aceea roșiatică. Pare o tăietură făcută mai de demult, nu mă ustură, nu mă doare. Este lungă, mai mult roze, o cicatrice martoră a ceva ce s-a întâmplat. Oare de ce oi fi țipat ca descreierata? Nu mă doare. Dar nici nu îmi amintesc ce este cu ea. De ce viața mea a devenit brusc o nebuloasă? Măcar ochelarii ăștia își fac treaba, lucrurile se mai calmează în capul meu, aștept să se finalizeze bătălia care se dă acolo. Cum reușește o pereche de ochelari să calmeze ochii, capul și stomacul? Zici că am luat cinci pastile consecutiv.

Boom boom boom se aude puternic și reptat în ușă în timp ce o voce groasă de bărbat strigă. Mi se face frică. Oare el să fie cel din amintirea mea care m-a lovit în cap? Și acum de ce lovește în ușă? Vrea să continue ce a început? Boom boom boom. Telefonul sună. Bubuitul în ușă este repetat, vocea tunătoare îmi zbârlește părul pe mâini.

Când toate zgomotele se opresc o secundă aud tunător de dincolo de ușă: iubito, deschide, știu că ești înăuntru. Am văzut mașin în parcare.

Inima mea se oprește puțin, atât cât să lase gândurile să dea năvală. Cum? Iubito? Mașină? Lucrurile nu se leagă. Eu nu am iubit, nu am mașină, nu conduc, nu am carnet. Toate sunt reminiscențe de la accidentul ăla oribil în care am fost implicată acum șaptesprezece ani. Nu, nu am timp de asta acum. Alung din minte toate amintirile și mă concentrez pe prezent. Nu știu de ce scot ochelarii de la ochi și mă clatin nesigură pe picioare, mă ia amețeala din nou. Nu a fost o mișcare bună, văd și eu așa că pun ochelarii la ochi. Mă ajută.

Merg cu pași nesiguri spre ușa de la intrare, mă uit spre ea cu teamă, nu îndrăznesc să mă uit pe vizior de frică să nu fiu deconspirată, însă trebuie să văd chipul bărbatului care îmi bubie în ușă. În tot cazul trebuie să iau o decizie și cât mai repede pentru că vecinii au început să se agite. O ușă sărită din țâțâni mi-ar mai lipsi acum. Mă lipesc ușor de peretele de lângă ușă. Încă un bom îmi zbârnie în urechi urmat de o voce tânguită de data asta: hai iubito deschide.

Se aude cheia de la alt apartament, semn că încă un vecin își face simțită prezența. Ce o fi o fi. Ridic mâna, răsucesc cheia în ușă ușor o singură dată moment în care ușa tâșnește de perete și o mână grea și masivă mă înhață și mă strânge puternic la piept. Mă dezechilibrez și îmi las toată greutatea pe ființa aceea masivă chinunidu-mă să respir. Mă strânge prea tare. Oare vrea să mă omoare? Îmi trece acest gând prin minte.

-Iubito, ești bine? M-ai speriat teribil. Te-am sunat de zeci de ori, nu ai răspuns.

-Cine ești? Întreb șoptit abia am auzit eu, dar namila de om care mă ține strâns de mâini. Așa că își apleacă urechea spre mine semn că nu m-a auzit și să repet. Cine ești? Întreb eu pe un ton iritat.

– Oooff iubito iar ți s-a întâmplat? Suferi de memorie pe termen scurt.

-Ce? Cum? Eu sufăr de memorie pe termen scurt? Adică nu m-a lovit nimeni în cap? Nu vrea nimeni să mă omoare? Și am iubit?De ce mă doare capul? Întreb.

-Când ai tulburări de memorie vin la pachet și cu migrenă puternică, așa se manifestă boala asta, îmi spune ridicând din umeri.

Atât de simplu? Și totuși, simt o urmă de neîncredere în omul acesta care ocupă tot cadrul ușii mele de la intrarea în apartament. Are un zâmbet straniu pe față, ca și când ar ști mai multe…

Sfârșit!

grayscale photo of man kissing woman s nose while standing inside a train
Photo by Jonathan Borba on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *