Jobuuri, jooobuuri aaveem. Haideți la joburi. Sau nu prea.

Nu am urmărit chiar toate anunțurile de angajare pentru absolut toate joburile, însă din ce am urmărit eu, am fost surprinsă să văd că de-a lungul timpului nu prea multe s-au schimbat. Discutam recent cu o prietenă de-ale mele despre acest aspect, al anunțurilor de angajare și am realizat că de multe ori noi nu înțelegem ce cer oamenii ăia acolo. Avem anunțuri în limba engleză când jobul vizat nu are nicio treabă cu limba respectivă. Nu că dacă-i în română lucrurile sunt mai simple. Taskurile par ceva de domeniul Sf-ului. Dupa ce am citit zece anunțuri din acestea m-am trezit uitându-mă pe cursuri să văd ce aș mai putea și eu să fac pentru a-mi îmbogăți CV-ul că tare proastă m-am mai considerat. Adică, băi stai așa eu chiar nu știu să fac nimic pe lumea asta? Și nu-s în stare de nimic? Nimic, nimic n-am învățat în școala aia? Și nici în toți cei peste zece ani de când interacționez întru progres cu firmele angajatoare?

Așa se face că avem posturi pe care nu le înțeleg direct de la denumirea postului respectiv. Când au bunăvoința de a pune în descriere ce presupune exact job-ul mai că îți vine să schimbi tu din pix denumirea. Ceva pompos pentru care ai impresia că ar fi cazul să iei în calcul și ceva studii la Harvard pentru ceva simplist demn de salariul minimum pe economie cum reiese și din descriere când ajungi să te lămurești.

Piața locurilor de muncă se va schimba acum sub pretextul pandemiei. Și înainte de pandemie companiile voiau forță de muncă multicalificată pe bani cât mai puțini, acum cerințele vor fi și mai mari. Cumva ne întoarcem prin anii de după criza din 2008 când angajatorii își crescuseră cerințele, iar angajații își scăzuseră peretențiile. Nu spun că nu este bine ca angajatorii să fie exigenți, spun doar că pragul dintre exigență și absurd este extrem de subțire și unii îl depășesc cu brio. Nu sunt vreo Omidă cu glob, însă pot spune cu certitudinea de care dau dovadă toți cei doi plus neuroni funționali care îmi mișună prin cap că viitorii angajați și chiar cei care sunt acum în câmpul muncii vor accepta și ce nu își doresc de frica zilei de mâine. Iar la noi ziua de mâine și frica au contat dintotdeauna mult mai mult decât dorința sau limita sau putința. Ne vom întoarce la nu există nu pot și la pot să mă supraaglomerez de taskuri. Unii nu au ieșit niciodată din zona aceasta.

Este un subiect care mai merită dezbătut că sunt multe de spus. Știu că și angajatorii au nemulțumirile lor pentru că nu găsesc oameni așa cum își doresc ei să fie. Însă dacă ne raportăm la generațiile care sunt acum adulți și sunt născuți aproape de 2000 sau chiar puțin după, atunci standardele trebuie schimbate pentru că ei bine, oamenii aceștia nu vor putea fi modelați după chipul și asemănarea noastră a celor care am cunoscut în existența aceasta frica, obediența, ne-comentatul, încălcarea limitelor, abuzuri.

Spor la job-uri cu respect și bani din plin.

mad formal executive man yelling at camera
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *