Poveste: Amintiri nerezonabile 2

Prima poveste Amintiri nerezonabile se găsește aici

….Nu, asta clar nu este amintirea mea. Mie nu are cine să îmi facă rău. Eu sunt o persoană extrem de retrasă, nesociabilă. Nu am prieteni. Toți oamenii care mă știu, nu mă cunosc cu adevărat. Chiar m-am gândit adesea dacă aș avea o problemă reală, la cine aș apela? Cui m-aș plânge? Nimănui. Eu nu mă plâng. Eu nu plâng. Eu doar strâng din dinți și afișez pe chip masca fericirii. Sunt singură și fericită tot timpul. Asta ar putea spune despre mine cei care mă cunosc. De altfel, este o lecție pe care mama mi-a predat-o timp de de mai bine de douăzeci de ani. Chiar dacă te bate bărbatul acasă de te leșină, când trebuie să ieși în lume te speli pe față, afișezi un zâmbet și încui poarta în urma ta. Nimeni nu trebuie să știe ce este în casa ta. Așa îmi spunea mama. Doar ea așa a făcut toți cei patruzeci de ani de căsnicie. A zâmbit. A zâmbit chiar și când avea ochiul negru. A zâmbit și în ziua în care a murit. A murit zâmbind cum îmi place mie să spun. Așa că eu îi duc educația în lume. Nu, nu mai departe. Am decis că niciun bărbat nu mă va lovi pe mine, de aceea este bine să mă țin departe de ei. Și nici mamă nu sunt în stare să fiu, nu am vocație. Așa zicea mama mea, că trebuie să ai vocație ca să crești un copil. Să știi când îi dai o plamă și mai ales unde. Eu nu am vocația asta. Nu o simt. Nici nu o doresc. Și-n plus ce să fac eu cu copilul? Mișună, îmi trage de lucruri, urlă, nu doarme. Nu pot risca să am riduri, nu mi s-ar mai vedea zâmbetul pe față. Ar fi umbrit de riduri. Nici nu vreau să concep ca la cei treizeci și șapte de ani ai mei să îmi apară riduri. Am întregi ritualuri zi de zi pentru a amâna cât mai mult acest aspect oribil al pielii. În tot cazul acum nici nu am de ce să îmi fac griji pentru copil, nu mai am rezervă ovariană de pe la douăzeci și cinci de ani. Rezervă ovariană, cum sună asta, parcă aș fi avut rezervă de alimente sau rezervă de muniție. Nu mă pregătesc de război. Dar ar fi fost bine să mă fi pregătit cu o aspirină. Sau poate am nevoie de ceva mai puternic pentru această durere? Oare o fi cazul să mă vadă un doctor? Dacă am o contuzie? Dacă mor? Orice, dar să nu mor. Cum adică orice? Adică prefer să fiu mutilată pe viață, doar ca să nu mor? E clar, orice s-a întâmplat mi-a încurcat rău gândurile.

Gata, este cazul să fac ceva. Lâncezesc aici în mijlocul patului și este clar că lucrurile nu se vor schimba în bine dacă voi continua așa. Îmi fac curaj pregătindu-mă pentru un nou val de greață când voi atinge parchetul. Dau pătura la perete de pe picioare și privirea încețoșată îmi pică pe piciorul stâng. Ce naiba? Ce e asta? Pun degetul cam apăsat decât aș fi intenționat. Aaaaaau! Ce dracu? Este o dâră de la coapsă până la genunchi. Nu văd bine ce este, dar pare a fi o tăietură cu sânge uscat. Frica m-a paralizat și o nouă senzație de vomă îmi ridică stomacul în gât. Simt gustul amar al fierei pe limbă.

Va continua…

Aici se găsește povestea amintiri nerezonabile 3

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *