Nu îmi plac manelele, dar nu le (mai) urăsc.

Nu este un text despre ce muzică ascult eu și care muzică este cea mai bună și potrivită de ascultat că oricum nu există așa ceva. Fiecare muzică este potrivită și cea mai bună pentru cel care o ascultă. Și dacă chiar vreți să știți eu acum cel mai mult și cel mai mult ascult Cutiuța Muzicală și Gașca Zurli :).

Deși pare greu de crezut, este un text despre acceptarea celorlalți și despre totalitarism. Am învățat încă din facultate când eram extrem de vehementă legat de anumite subiecte că treaba asta duce la extremism și că așa s-au născut în istorie cei pe care astăzi umanitatea îi numește monștri. Și cum mintea mea sucită încă de pe atunci nu voia să fie persoana mea în vreun fel asociată cu un nume de genul Hitler m-am chinuit să înțeleg cumva acel aspect muzical pe care ajunsesem să îl urăsc.

Nu am avut niciodată cultură muzicală, nu mi-a arătat nimeni diferite genuri muzicale, cum se aud, cum sunt, cum se simt, ce induc. Nu avea cine. În casa noastră nu a fost niciodată muzica ridicată la rang de importanță, iar muzica de la școală era considerată o materie de umplutură menită să te umilească atunci când trebuia să cânți în fața clasei și tu erai afon. Nu învățam despre instrumente și prea puțin despre istoria muzicală, însă învățam notele muzicale pe portativ (mecanic) și să cântăm corect cumva după ureche. Astăzi consider muzica un exercițiu de dezvoltare, un refugiu în zilele cu nori, o evadare când soarele prăjește pielea.

Am învățat că îmi construiesc cumva un stil prin a mă uita în jur și a fura din atitudinea altora. Nu știam ce îmi place și nici ce vreau. Mă refugiam în rap, ascultam pop-dance la radio și dansam pe manele antrenante pe la optsprezece ani nu pentru că îmi plăceau, ci pentru că eram petrecăreață. Între timp am ajuns să strâmb din nas la ele și să nu îmi mai doresc să fiu petrecăreață când le aud. De altfel, îmi doream atât de tare să arăt că sunt altfel și altceva decât mediul din care provin încât mă străduiam să port o mască atât cât se poate de bine.

Și la un moment dat a venit un curs cu decanul facultății în care ne-a vorbit despre presa a patra putere în stat și despre cultură și subcultură. Pe vremea aceea maneaua era catalogată ca fiind incultură și de prost augur să asculți așa ceva. Și acum în anumite mediii este la fel. Așa ia naștere extremismul, îngrădirea libertății celor din jur. Acum, față de atunci când consideram că nu sunt suficient de elitistă dacă stau și ascult manele la o petrecere, măcar pot să ascult dacă nu îmi sparge timpanele. În continuare nu îmi place genul acesta de muzică indiferent de cât de apreciați sunt soliștii, însă nu mai sunt categorică sau radicală. Și oricum am oricând opțiunea de a pleca, nu e ca și cum m-ar ține cineva liptă de scaun sau legată cu 7 feluri diferite de frânghii.

Am realizat atunci, mulți ani în urmă, că ceea ce îmi place mie și știu că este bine pentru mine, nu este un adevăr absolut pentru toată lumea. Și că a fi vehementă nu este sănătos. Că sănătos este să rămâi deschis, că a tolera preferințele celorlalți nu înseamnă că ți le însușești. Am învățat despre mine că pot rămâne într-un loc în care s-au pornit manelele fără să mă mai simt lezată sau să consider atac la inteligența mea. Când devine prea mult, prea greu sau prea apăsător, mă ridic și plec mulțumind pentru timpul petrecut împreună. Măcar în gând, că nu-s mereu așa vocală și pe departe de a fi înțeleaptă.

man in black jacket wearing black headphones
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *