Am mai povestit întâmplarea asta prietenilor, acum o public și pe blog. Este amuzantă, însă și al naibii de reală. Din păcate încă suntem țara lui Pilă Vodă și a preconcepțiilor nu mai zic. Luați de citiți.
Acum ceva timp pe vremea în care copilul avea patru luni, am purces într-o mini vacanță între granițele țării noastre. Aveam ca scop final Iași-ul, însă fiind cu copil mic am decis să nu parcurgem drumul dintr-o bucată. Am oprit în mai multe orașe pe care le-am vizitat, am mâncat, ne-am cazat, știți, ce face tot românul. Așa că una dintre opriri a fost în Bacău. Ne-am înregistrat la hotel și recepționerul ne-a condus să vedem camera. În timp ce o inspectam și ne dădusem ok-ul că rămânem, apare în ușă o chelneriță care i se adresează recepționerului:
– A zis şiefu sâ-i muţi la douâsuti doi
– 202 e mică, domnii au copil mic și e mai bine în camera asta, zice recepționerul
– Pâi tocmai pientru câ au copil mic a zis şiefu sâ-i muţi, insistă domnița
– Nu îi mut. Domnii rămân aici, au mai mult spațiu. (hai că-mi place tipul ăsta)
– Lângâ iesti domnu’ di la Transelectrica șî a zis şiefu sâ nu-l dieranjieze.
Opa! Da, aici am închis silențios gura care rămăsese deschisă și perplexă pe durata mini dialogului. Și da, graiul moldovenesc mi-a amintit că negreșit eram în patria Moldovei, dar asta nu mai conta. Conta că această discuție a avut loc în fața noastră, a clienților care aparent deranjam un alt client. Chelnerița nu a avut nici cea mai mică intenție de a-l lua deoparte pe recepționer. Se exprima de parcă aveam vreun fel de malaria și nu un copil simpatic (cra-cra). Noi ne uitam oarecum uimiți și așteptam ca actul să ia sfârșit. De mutat nu ne-a mutat. Cum ar veni, recepționerul a sfidat direcțiunile șefului.
Omul a fost convins că pentru noi camera aceea era ce trebuia.
Cumva, îngrijorarea era legitimă. Să fim serioși, când nu ai copil și ești la un hotel, nu îți dorești să îți urle o noapte întreagă un copil în cap. Ei nu aveau de unde să știe că noi aveam un copil neurlător și nici faptul că nu aș fi plecat de acasă dacă aș fi avut unul cu abilități de tenor pe timp de noapte. Ne-ar fi fost tuturor greu.
Daaar întrebarea mea a rămas și nerostită și fără răspuns: cine era domnu’ de la Transelectrica de avea “șiefu” atâta grijă de el?
