R Mami sau mai bine zis mama robot – Mihaela Coșescu

Tot citim cartea aceasta de ceva vreme și o vom mai citi din când în când încă multă vreme. Pe măsură ce crește copilul, cresc și cerințele și dorințele și pretențiile. Mie nu îmi cresc peste noapte alte mâini sau mai multe, nici încă un cap sau plus la orice ar fi în favoarea copilului care vrea și vrea și vrea.

Așa vine cartea aceasta care are autor român cu amintirea și reamintirea că mama nu este robot. Este om! Mama are sentimente, oboseală, nervi, bucurii, epuizare, griji, lene. Mai are nevoie și de somn și să își audă gândurile. Știu că toate lucrurile acestea vin la pachet cu vârsta copilului și mai știu că pe măsură ce va crește altele vor fi necesitățile, însă asta nu înseamnă că atunci când este mic copilul, eu ca mamă nu am voie să simt toate lucrurile acestea. Am voie! Îmi dau eu voie. Măcar să îmi dau voie să simt, dacă tot nu îmi dau voie să nu mai pot.

Povestea este despre un băiețel care își dorește ca mama să îi spună povești la nesfârșit și care nu acceptă nu-ul mamei care îi explică de ce nu mai poate citi încă și încă o poveste. Așa că dimineața băiețelul găsește în locul mamei un robot care seamănă leit cu mama, vorbește ca mama, gătește ca mama și face tot ce face mama, doar că nu obosește niciodată. Exact cum și-a dorit. Aici deschid o paranteză și spun că după ce i-am oferit copilului explicații despre sentimente, oboseală și ce mai presupune tocănița asta, cu pupila mărită de căprioară întreb copilul dacă și-ar dori o mamă robot care să nu obosească niciodată? Fiind încrezătoare în forțele mele că după atâtea explicații copilul va spune ceva de genul oo vai mama tu ești suficientă și așa cu toate ridurile din colțul ochiului stâng. Sau ceva de genul. Dar, cum copilăria este ceva imprevizibil și franc aud dintr-un glas firav uitându-mă la un chip de ieduț cu ochii sinceri: daa mami, mi-aș dori și mie o mamă robot. Face palm. Închid paranteza.

Revenind la poveste, până la urmă copilul din carte își dă seama că nicio îmbrățișare nu este ca a mamei, oricât de obosită ar fi ea. Îmbrățișarea zic. Că mama niciodată nu obosește. Sau obosește? Hai că m-am încurcat. N-am mai îndrăznit să întreb copilul ceva că cine știe ce mai afla orgoliul meu rănit de mamă neridicată-n slăvi 🙂 .

Noi reluăm cartea aceasta undeva cam la câteva luni. Înainte o citeam mai des pentru că o cerea copilul, îi plăceau desenele de pe pagini, multe și diverse. Acum o citim pentru că o propun eu și de fiecare dată redescoperim elemente noi. Fie în poveste, fie în desene. Cert este că pe măsură ce crește o vede cu alți ochi.

Spor la a nu fi mame obosite și la a nu fi mame robot 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *